S-au scuturat anii din chipul nostru frant
Si au cazut zdrobiti in praful toamnei reci.
Privesc cum amintirea in lacrimi s-a rasfrant,
Aud pasi de departe si stiu ca ai sa pleci.
De te-ai intoarce-acum nu ar mai fi ce-a fost,
Cu zambetul de ieri nu pot privi spre maine.
Strigate, chemari, chiar nu mai au vreun rost
Si-aud cum dinspre noapte suspina-ncet un caine.
Si frunzele se-ngalbenesc si vor sa fie vechi,
Totul se schimba de acum intr-un tacut delir,
Iar eu stau si privesc cum cad perechi, perechi,
Si tot cu semne de-ntrebare continui sa respir.
E ca si cum m-as teme de ce-o sa se intample
Cu aceste biete frunze, lipsite-acum de viata,
Caci stiu ca dupa ele, pamantul se va umple
De-atata plans de toamna, catre dimineata...
Ascult soapte de sus si-mi caut fericirea,
Intorc si capu-nspre trecut ca sa te regasesc...
Si ma intreb din cand in cand, ce este nemurirea?
Stiu c-am trait-o de demult, dar nu-mi mai amintesc.
Raspunde tu, luceafar, cu ochii ca de ceara
Si spune-mi la sfarsit, spre cine ma indrept?
Ce pot eu sa mai fac, acum in prag de seara,
Caci de atata timp tot stau si tot astept.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Va multumesc mult pentru apreciere!Si eu ma inclin in fata sfaturilor si cuvintelor voastre frumoase.Am sa revin, sper, si cu alte creatii...cat imi rezerva si mie timpul...
