Eu-ul meu ma divide sofisticat de fiecare data cand ma las cotropita de amintiri dulci - amarui si care ma duc in urma cu gandul pe o poteca nedeslusita pe care cu siguranta am mai trecut macar o data.
Privesc cu ochii inlacrimati o fotografie alb-negru scorojita de vreme din care imi zambeste o adolescenta draguta,proaspata si cu un gen de tupeu cuminte in privirea intrebatoare si plina de intelesuri curioase.Mi-e atat de greu sa cred ca sunt tot eu dar in alta forma...
Apoi vin la rand tot felul de fotografii in grup cu prietenii vremii care ma intovaraseau la acel moment si care faceau parte integranta din viata mea de internista.Mi-amintesc cu atata usurinta ca si cum acestea s-ar fi intamplat doar ieri si cand te gandesti ca au trecut ,atatia zeci de ani...
Camera de camin se asemana intrucatva cu saloanele de spital in care ma perindasem de atitea ori;era foarte mare cu ferestre pe tot peretele din fata usii ,erau treisprezece paturi si un cuier mare din fier forjat pe care ne uscam deseori hainele.Pe jos era un parchet vechi care scartaia din toate incheieturile.Pe pereti aveam niste tablouri cu diferite peisaje decolorate de vreme si de soare.
Patul meu era chiar dupa usa,iar deasupra capului aveam un tablou pe care eu il botezasem"ganditorul".
Cat de greu m-am adaptat in colectiv si apoi cand a venit vremea la fel de greu mi-a fost sa ma despart de tovarasii mei de viata de atunci,unde mai pui ca eram teribil de indragostita si ma impovarau atitea nimicuri si intrebari de amor adolescentin incat de abia reuseam sa deslusesc cat de repede imi treceau zilele,saptamanile,lunile.
Internatul si scoala erau despartite de o strada ingusta pe care nu era un trafic prea intens dar zona era teribil de frumoasa.In cartier dupa numele faimoasei "case cu lei" ne botezasera casa cu pinguini.
Ne situam in zona pietei Ovidiu pe care o traversam,apoi treceam de Casa cu lei si in final pana sa ajungem la statuia lui Saligny ne oprem la vreo treisute de metri.
Cate amintiri...Ma simt coplesita de prabusirea acestor tristeti si nostalgii ireversibile!
Iarna era blanda si speciala la malul marii.Era prima iarna pe care mi-o petreceam departe de casa si cu o libertate de care imi era frica,nu stiam ce sa fac cu ea.Era prima iarna pe care mi-o amintesc primind-o cu fiori in stomac ,pe faleza langa statuia lui Eminescu care ne statea de straja tineretii noastre umile si naive.
Acolo pe banca noastra incercam sa descoperim cat din inima unuia se poate vedea in ochii celuilalt printre primii fulgi ce aduceau iarna.Ne cautam mainile cu infrigurare ascunse prin buzunare si parca nu stiam nici macar sa ne magaiem;iar valurile se spargeau de pietrele falezei desteptandu-ne in noi sentimentul ca traim ceva strain,unic si frumos,nespus de frumos...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Nostalgicã aducereaminte
de când priveai viaţa cu ochiul fierbinte
n-ai pierdut acea tinerete, iti multumim ca ne-ai impartasit-o si noua si sa stii ca si ea face parte din tine, din viata ta, altfel n-ai fi scris asa randuri nostalgice si frumoase. cu drag.
