Mai stau si ma intreb cateodat'
de ce straluce soarele pe mine
si altii sunt uitati in erodat
captivi unor dureri mie virgine
Si totusi plang , oh , ce minciuna
cand altii nici nu pot a plange
cum poate viata mea sa spuna
atatea lacrimi prea natange
ce rost au ele-n lumea asta oare
o lacrima a mea ar face fericit
pe altul care sufera mai tare
si totusi plang neimblanzit
ah , cat de fals , si totusi doare
suspinul meu cat doare-al lor
de unde aceasta deversare
de sange pana simt ca mor
sa fie ei in pielea-mi dulce , stramta
s-ar desfata in fericire cu glas viu
ei neputand vreodat' sa simta
ce ar simti in pielea lor , vezuviu
Le-ar fi strain un vechi Pompei uitat
si ar uita pe loc de a lor semeni
de o celula de cenusa unde aruncat
ar fi un vechi suspin si cei tepeni
Ar vrea prea multi sa fie-n pielea mea
nici cred ca ar putea patrunde toti
decat de-ar fi si ea vezuviu ce dormea
si-acum trezit ar exploda , socoti
Si-ar curge lacrimi pentru ei, de foc
lacrimi asa ar scoate de-ar putea si ei
dar vezuviul meu e tanar , e un joc
pe cand a lor e dat de mult in dar de zei
Un dar atat de rece si fierbinte totodat'
ce au facut de sunt urati atata ei
ce miselie , un cadou atat de blestemat
mai blestemat decat viata-mi supusa ascezei
Si ce misel mai sunt si eu se pare
poate mai mult ca acei zei de mine ocarati
Caci eu chiar cred ca sufar si ma doare
cand eu sunt prea iubit , iar ei raman
urati ...
