Odată am visat că ne vom întâlni într-o
duminică
fără ferestre, fără sclipiri de geniu în
mozaicul faptelor elementare.
Că a fost sau nu aşa, oricum, ştiu că de atunci
Se apropie clipa să îţi spun şi mai clar
cine sunt, cine eşti,
Ca să nu te uit în jurnalul ce se sprijină
în cârje albastre
Secţionate diagonal, ondulate.
Printre oglinzi paralele cuvintele ne
privesc uluitor de cuminţi,
Un ultim Te Deum se va înălţa în zori,
în curând,
Pentru odihna lor nebiruită de cărţile
nescrise din trecut
Şi iertare vor cere de dincolo de lume,
Nu pentru moartea care mă va urni din
inerţia culorilor ce compromit,
Cu ingratitudine, semne, stele, viziuni,
Ci pentru mersul acesta împiedicat al
istoriei ce se repetă,
protocolar şi crispat, în fiecare album de artă
pe care zilnic ţi-l dăruiesc
alături de legendele sunetelor desăvârşite
deschise din palmele ce se odihnesc pe clape
nepătate de pian imaginar
şi mă alungă în vacarmul uitării de sine.
