Sunt atat de fericita cand stiu ca pot
renaste in fiecare moment al vietii mele.
Cand stiu ca am capacitatea de a renaste si
cand ma pot bucura de rezultatele acestei
renasteri. Problematica binelui si a raului
poate da mari batai de cap, poate zgudui
incredearea unui om in valorile propriei
existente. In ciuda tuturor, pot redobandi
pacea si fericirea autentica recurgand la
amintirea simtamintelor din copilarie,
raportandu-ma la lipsa grijilor si a
actualelor angoase, traita in primii ani de
existenta. Am impresia ca numai asa pot
realiza cum trebuie de fapt sa traiesc. Nu
oare in copilarie se nasc involuntar primele
si poate ultimele sentimente autentice,
sincere, dezinteresate si firesti?…
Sentimente care nu mai au nevoie da nicio
garantie ca sunt corecte si de nicio
evaluare etica. Iubirea, teama,
bucuria-primele sentimente care apar si care
pana la un anumit moment din viata, scapa
nealterate de lumea inconjuratoare. Din cate
imi amintesc eu, mania, ura, indiferenta nu
sunt sentimente caracteristice primei
perioade a vietii. Dar poate ca unii se nasc
buni si altii rai. Unii se nasc buni si
devin rai pe parcursul vietii lor…in alt mod
spus: isi schimba statutul initial. Ce era
mai bine? Sa ramana buni, asa cum s-au
nascut…sau sa devieze de la starea
originara? Poate la origini nu exista
rautate decat sub o forma nesigura, care
ezita sa se manifeste dezvotandu-se in
functie de circumstante mult mai tarziu sau
fiind inlocuita de alte alternative. Unde se
afla originea raului si de ce e raul rau si
binele bine sunt intrebari la care s-au
straduit filosofii, eticienii si
antropologii sa raspunda de mult mai multa
vreme decat doar traiesc eu. In acest caz,
ceea ce mai imi ramane mie de facut este sa
folosesc exemplul fiintei integre in forma
ei originala si originara ce am fost eu
candva. Acolo, la origini imi gasesc eu
tihna, renasterea. De-acolo pornesc cand
trebuie sa deosebesc binele de rau. De la
naturaletea si firescul primelor sentimente
pe care le-am avut. De la bunatatea de
atunci, despre care pot sa fiu absolut
sigura ca era una reala si ca existand in
locul altor sentimente era (si in concluzie
trebuie sa fie in continuare) sentimentul
firesc. Daca cu totii ne nastem mai
inclinati spre astfel de sentimente sau
altii se nasc mai inclinati unor sentimente
de alta natura…nu stiu. Ce stiu sigur este
felul in care am fost eu, iar atunci cand am
ocazia sa renasc, sunt profund
recunoscatoare fiintei mele pentru darul de
a stii, macar pentru ceva timp ca ceea ce
simt este corect, iar dintr-un motiv sau
altul ma umplu de bucurie. In primul rand
pentru ca in sfarsit i-am dat de capat
cautarii binelui si deosebirii acestuia de
rau, iar in al doilea rand: odihna. Linistea
si ragazul dupa un drum obositor…un tihnit
popas la origini, acolo unde au ramas uitate
toate raspunsurile mele (si poate si ale
altora), atunci cand am calcat pe drumul
vietii, in speranta ca le voi regasi la
celalalt capat. Imi place sa cred ca este
vorba despre acelasi capat…
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Asa este.Renastem oricînd avem ocazia!..Bun venit în ale scrisului rosturi!..
