Fila de Jurnal de Iarna
"…..
A nins peste zi. Stau in oras. Nu imi este
dor in fiecare zi de peisajele de la tara,
de pustietate. Dar azi asta simt. Ca as
dori sa locuiesc undeva , departe, intr-o
casuta cu geamuri mici si ca atunci cand
deschid usa sa nu o pot face din cauza
troienelor de zapada. Si apoi sa aud
trosnind lemnele si sa privesc focul din
soba si sa fiu multumita.
Parca sunt prinsa intr-o dragoste ciudata.
Imi place vad agitatia orasului, cardurile
de masini si sa-mi imaginez ca fac parte
dine ele ( si chiar fac.. ), dar imi doresc
si linistea absoluta, dorinta de integrare
cu natura, imaginea de origine, in care nu
vreau nimic altceva, decat sa pot privi pe
geam cum se asterne zapada si sa ma intreb
poate, de ce cade ea asa cum cade.
Daca as fi un balon, m-as intreba de ce
plutesc mereu deasupra tuturor lucrurilor.
Dar nu sunt un balon si de asta ma mira
starea asta de imponderabilitate pe care o
am la adresa vietii mele. In fiecare zi
ma uit pe geam si vad altceva…. Vad un vis.
Deci a nins. Intrebarea este as putea eu sa-
mi dezloc sufletul astazi sa se
descarce?... Este posibil?!.. Atata timp am
incercat sa ma ascund de strada, de masini.
De forfota orasului, a lumii..
Dar nu mai pot continua la nesfarsit sa-mi
fie dor de casuta de la tara.
E aceasi zi. Simt cum ticaie ceasul. Sunt
prinsa cum am spus, in aceeasi dragoste
ciudata si in viata mea . Nu e vorba numai
de zapada. Zapada cade pe pamant si se
asterne. Dar si dragostea mea e impartita
intre pamant si cer. Nu stiu daca dragostea
are vreo legatura cu cerul sau cu pamantul,
dar stiu sigur ca vine de undeva. Sau
probabil ca vine de undeva.
Si ninge salbatic in continuare…
Azi e si mai frumos. Acum inima mea a prins
stelute de gheata si zboara impreuna cu
fulgii. Sunt tot aici, undeva sus si
privesc cum lumina si umbrele se joaca
impreuna. Masinile se misca pe strada ca
melcii pe fundul oceanului, tulburand
nisipurile. E devreme? Sau e tarziu? Uneori
timpul parca sta pe loc si in sfarsit poti
sa respiri. Ma intreb daca o fi adevarat ca
se apropie craciunul sau e doar o alba
viziune a mea.
Oricum acusi va suna telefonul, in clinchet
de clopotel…..
De fapt, cu siguranta ca se apropie
craciunul caci m-am intalnit aseara cu trei
stelute calatoare. Intre mine si ele e o
mare distanta desi le vad mereu cum
sclipesc ca luminitile din brad pe cerul
care in noaptea asta este foarte aproape si
foarte roz. Stiu ca toata lumea are
stelutele ei imprastiate prin noapte.
Uneori mi-e greu sa le vad pe-ale mele asa
de multe sunt. Si intre dragoste si
suferinta ma intreb cum reusesc sa fie atat
de frumoase si pentru totdeauna acolo. Caci
au fost un timp aici si apoi au plecat spre
intuneric, ca sa poata straluci mai bine...
Stau cu pisica mea langa bradul de craciun
si ma intreb iar de ce trebuie sa fim tot
timpul fericiti. Cateva clipe nu ajung? Si
cine a inventat starea de abis in care te
scufunzi atunci cand simti ca nu mai vrei
altceva? Poate ca a trai inseamna doar a te
bucura… si lupta pentru a exista e ca o
transa din care te trezesti din cand in
cand, ca sa vezi daca in goana nebuna a
trupului, sufletul nu ti-a ramas pe
undeva… "
