Încep sa nu-mi mai simt durerea. Cred ca
adorm. Nu! Nu adorm inca. Simt ca-mi este
cald, din ce in ce mai cald.Privesc undeva
in fata …un perete alb pe care nişte şoareci
încearcă sa urce. Mi-e frica de şoareci
!Peretele ştie de asta, ca doar a stat cu
mine zile si nopţi de când sunt internata
aici. Se depărtează puţin si iar se apropie
…mi-e frica, mi-e cald, mă arde frica? Si
iar se depărtează, şoarecii continua sa
urce, mie îmi e din ce in ce mai teama si
tip, nu mă aude nimeni …nu vad ca a intrat
medicul de garda, alertat de colegele de
suferinţa, eu am închis ochii sa nu mai vad
peretele si-n clipa următoare am simţit
liniştea invaluindu-ma cu mâini de vata …si
muzica. Muzica pe care o aud nu se poate
descrie …vine de undeva de departe, cred ca
este cantata in surdina de îngeri fericiţi.
Las medicul aplecat asupra mea sa-mi
asculte inima si eu plec... sa vad de unde
vine muzica. Ma vad pe un hol lung, lung si
alb. La capăt e o lumina puternica si
blânda, la fel ca si muzica …plec incet cu
ochii atintiti spre lumina. Am timp sa mă
uit atenta in fiecare camera, ca nu cumva
îngerii sa se ascundă de mine …vreau sa vad
îngerii, vreau sa ajung la lumina.
In prima camera e o fetita saracacios
imbracata si plânge nebăgata in seama de
fraţii ei care joaca baba –oarba, fetita
plânge uitându-se cu durere la singura ei
papusa de cârpa rămasa fara cap. I-a rupt-o
fratele ei si ea încearcă sa şteargă lacrima
de creion chimic de pe fata păpuşii. Va ieşi
mai târziu in gradina micuţa sa o îngroape,
apoi ii va face pomana asa cum a vazut ca
face mama ei pentru cei dusi. Va da de
sufletul păpuşii lapte si pâine cu marmelada
si poate o caisa furata din caisul pitic. Ce
daca tatăl le număra in fiecare
dimineaţa!…Şterg lacrima fetitei si plec mai
departe după muzica si-mi doresc acum sa rog
îngerii sa dea la toţi copii jucării la
vârsta când au nevoie. Prin cea de a doua
uşa vad fetita,ceva mai mare, merge deja la
şcoala, nu se mai joaca cu papusi, de fapt
nici nu mai are, nici nu mai vrea, a
descoperit lumea cartilor. E aşa de mica, e
mai mare ghiozdanul de carton decât ea, dar
nu simte, înoată prin nămeţi sa ajungă la
biblioteca de la Liga, aşa se chema, intra
in sala ticsita de carti si uita de toate
când simte mirosul de carte, uita sa plece
acasă, uita sa mănânce, sa doarmă, sau când
doarme se visează eroina dintr-o carte.
Îngerii cânta muzica neştiuta, eu ştiu ca
trebuie sa plec sa las fetita sa citească, o
regăsesc in următoarea camera, e la liceu,
au ales părinţii liceul sa poată mai târziu
sa-si asigure hrana, dar fata nu vrea sa
trăiască din chimie, nu vrea sa hrănească
corpul, deja e cea mai buna din şcoala la
literatura, ea vrea sa-si hrănească sufletul
si atunci începe sa scrie stângaci. Domnul
profesor de romana o încurajează, colegii o
admira, ea scrie si uneori ascunde intre
filele cartilor zambile albastre, trandafiri
roşii si lăcrămioare albe. Flori primite de
la băieţii indragostiti. Nu-i baga inca in
seama, ea aşteaptă un erou de poveste...
intro zi nu va mai pune trandafirii roşii la
presat in carti ci ii va pastra in inima sa
se hrănească cu sângele ei si sa trăiască
cat ea. O regăsesc intro camera mai mare,
intre oameni mari, tine in braţe o fetita
blonda, are acum papusa ei si pentru prima
data e fericita, o tine strâns sa nu mai
poată nimeni sa-i facă rău păpuşii, e cea
mai fericita de pe pamant, din univers si
i-a cumpărat fetitei tot ce nu a avut ea,
jucării mii si hainute frumoase si multe, si
carti, si dulciuri, si caise. Nu vreau sa
iau fetita-papusa cu mine după muzica
îngerilor pentru ca din camera alăturata a
venit un taifun de bucurie, sora ei, aşa ca
eu plec fericita ştiind ca se vor avea una
pe alta. Daca mi-am văzut fetele pot sa merg
mai repede, ba cred ca trebuie sa mă
grăbesc, se aud uşi trântindu-se, cred ca mă
caută vreo asistenta.Mai am timp sa mă uit
prin camere, sa ma vad unde rad fericita ca
in sfârşit am intrat la facultatea dorita,
sa vad cum plâng pentru durerile surorii
mele, in alta cum iar zbor fericita de
realizările copiilor mei, iar acoperita de
lacrimi la moartea tatălui meu.Sunt grăbita
acum, in urma mea se aud din ce in ce mai
mulţi paşi, eu trebuie sa ajung la lumina de
la capătul holului, deşi mai sunt atatea
camere de vazut. Ma grabesc spre locul cu
ingeri, vreau sa-i vad de aproape, sa-mi
cante si eu sa uit de orice durere.Maresc
pasul, mai repede si mai repede, alerg sau
plutesc, nu mai ştiu, sunt uşoara, sunt
fericita, sunt asa de aproape de ingeri. Dau
sa deschid uşa de la capătul holului dar o
mana ferma mă apuca de umăr si-mi spune :
â€ŢInca nu e timpul"!Tresar, nu mai vad uşa,
vad numai chipul doctorului aplecat asupra
mea, imi vad copilele ce-mi zambesc printre
lacrimi, pe mama cărei ii surâd si-i
spun:"Mi-e foame"!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Frumos! O calatorie prin propria-ti viata, dar care insa, mai are camere goale ce-si asteapta amintirile. Sa le umpli cu amintiri frumoase iti doresc.
