E aproape ora zece, iar prin micuţa bodegã de cartier, botezatã, mai în glumã, mai în serios, â€ţLa vişinica parfumatãâ€, cam bate vântul. Nu vântul schimbãrii, ci acela mai tragic şi deloc agreat de patron, care se traduce prin lipsa acutã de clienţi.
Petricã Vişinoiu, care întrunea laolaltã atribuţii de patron, manager general, barman şi ospãtar, â€ţşomeazã†neliniştit în spatele barului, în aşteptarea clienţilor sãi fideli.
De la numele sãu a-ncropit şi denumirea bombei pe care-o patroneazã. De fapt, se gândise mai mult la nevastã-sa, Lenuţa, cã doar ei îi spuneau vecinele în bloc â€ţVişinica†şi tot ea era cea care se parfuma atât de gospodãreşte, de mirosea în jurul ei ca-ntr-o drogherie… Şi-apoi, oricât l-ar fi îmboldit orgoliul lui de bãrbat, sã utilizeze o variantã mai masculinã, nu i se pãrea deloc inspirat sã-şi numeascã bodega, â€ţLa vişinoiu’ parfumatâ€, bunãoarã. Mai mult, chestia asta cu â€ţvişinicaâ€, atunci când vine vorba de o cârciumã, te duce automat cu gândul la bãutura aceea preparatã din rachiu şi vişine şi cunoscutã sub denumirea de â€ţvişinatãâ€â€¦
â€"`Neaţa, domn’ Petricã! îl trezi din amorţealã o voce binecunoscutã.
Vãzându-l pe bãtrânul Marmeladov, lui domn’ Petricã-i mai veni inima la loc, pentru cã prezenţa acestuia, la acea orã, în incinta afumatã a cârciumii, îi dãdea speranţa unei zile cu profit cel puţin normal.
Porecla bãtrânului îl fãcea sã zâmbeascã, de fiecare datã când îl vedea intrând pe uşã, întrucât nu se putea abţine sã n-o asocieze cu starea în care va pleca acesta peste doar câteva ore, stare pe care el obişnuia s-o numeascã â€ţbeat marmeladãâ€. De altfel, el crezuse la început cã de aici i se şi trãgea respectiva poreclã, deşi Procuroru’ â€" alt client de nãdejde, cãruia-i plãcea â€ţsã facã pe deşteptul†şi care-i spusese pentru prima datã astfel â€" zicea cã citise despre unul Marmeladov, într-o carte despre crimã şi pârnaie, scrisã de un rus… unul cu numele terminat în â€ţevschiâ€â€¦ sau… cam aşa ceva. Oricum, ce importanta avea numele rusului?!… Ci-cã ala ar fi fost exact ca bãtrânul: adicã fost funcţionar la primãrie, ajuns beţivan sadea. Cu timpul, pentru o mai simplã pronunţare, porecla i se scurtase şi devenise doar â€ţMarmyâ€.
â€"`Neaţa, nea Marmy! rãspunse Petricã Vişinoiu, aruncându-şi în acelaşi timp privirea la ceasul de perete, agãţat â€ţinteligent†de Lenuţa, în dreapta barului, ca sã-l poatã consulta şi clienţii şi cel care-i serveşte. Zece trecute fix! continuã el pe un ton voit admirativ. Poate omul sã-şi fixeze ceasul dupã mata, nea Marmy.
â€"He, he! Nu eşti primul care-mi spune asta, replicã bãtrânul, încântat de lauda ce abia-i fusese adusã. Pe vremea când lucram la primãrie, şeful meu â€" domnu` Mircea Condescu, dumnezeu sã-l odihneascã… s-a prãpãdit sãracu` astã iarnã, pânã-n Crãciun â€" îmi spunea uneori, când era mai bine dispus şi mã vedea intrând pe uşa biroului, tocmai când s-auzea â€ţ…hai Buzãu, Buzãu†de la ceasul din turnul Palatului Comunal: â€ţBã, Ioane, ceasul asta dupã tine-i reglat, mã!â€
â€"Ei, vezi? Te-am citit io nea Marmy! se entuziasmã Petricã, mândru nevoie mare cã perspicacitatea lui, de care în mod obişnuit nu era prea sigur, dar care acum, cel puţin, i se confirma. Ia zii! Ce-ţi dau? continuã el. O votcã mare, ca de obicei?
Nea Marmy mişcã din cap într-un fel care, în afarã de faptul cã transmitea o confirmare indubitabilã, pãrea sã conţinã şi o uşoarã apostrofare, de genul: â€ţDacã ştii, la ce mã mai întrebi?â€.
â€"Bunã dimineaţa, bunã dimineaţa! rãsunã dinspre intrarea în cârciumã, salutul repetat al lui Bebe, tâmplarul, care se pare cã iar era in crizã de comenzi, altminteri el fiind un fidel client de searã al speluncii lui domn’ Petricã.
Cei doi îi rãspunserã aproape în acelaşi timp, bãtrânul întorcându-se pe jumãtate spre noul venit, iar patronul-barman mângâind cu delicateţe gâtul sticlei din care tocmai îi turnase bãtrânului, zâmbind în acelaşi timp satisfãcut de faptul cã ziua începea sã se arate fructuoasã.
â€"O votcã mare, nea Petricã, sã-mi dezinfectez respiraţia, cã ci-cã s-a înteţit gripa porcinã, comandã el pe nerãsuflate, luând în râs o temã care-n ultimul timp a cam bãgat groaza-n populaţie.
â€"Da, fir-ar a dracu’! exclamã cu nãduf Petricã, întrucât remarca lui Bebe trezi brusc în el o îngrijorare mai veche, legatã de cum vor mai sorbi clienţii lui, din votca intitulatã sugestiv â€ţAdio, mamã!â€, dacã vor fi nevoiţi sã poarte cu toţii mãşti chirurgicale.
â€"Ce e, nea Petricã? Å¢i-e fricã? întrebã Bebe cu o undã de ironie, sesizând îngrijorarea cârciumarului. Io nu cred o iotã din tot ce-ndrugã ãştia.
â€"Hã, hã! Chicoti nea Marmy. I-e fricã cã n-om mai putea noi sã bem, cu cârpele-alea la gurã, glumi el, fãrã sã aibã habar, cât de aproape se afla de adevãr.
â€"Nu-i de glumã, bãi Bebiţã! Tu nu vezi cã mor oameni?... concepu Petricã la repezealã, o altã â€ţfaţãâ€, convingerii sale privind seriozitatea subiectului, fãrã sã ia in consideraţie remarca bãtrânului.
Împinse cu grijã paharul în care tocmai turnase lichidul comandat, spre locul în care aştepta Bebe sprijinit cu coatele de bar. Acesta-l preluã cu mâna dreaptã, în timp ce cu stânga-i împinse o bancnotã de un leu, preţul exact al bãuturii solicitate.
â€"Mor pe dracu’!... Aia au murit de alte boli, nea Petricã, replicã sigur pe el Bebe Tâmplarul, dupã ce îghiţise cu nesaţ, dintr-o singurã sorbiturã, aproape jumãtate din conţinutul paharului. Ne sperie şi cu asta, cum au fãcut şi cu aviara, concluzionã el cu un aer de amãrãciune, de parcã iar fi pãrut rãu de faptul cã aviara ar fi fost doar o pãcãlealã.
â€"Mie mi se pare cã s-a înteţit rãu gripa asta porcinã, doar prin nişte ţãri aflate în campanie electoralã, rosti cu un aer de înţeleptul satului, bãtrânul Marmy, care, dupã cum era bine ştiut de toatã lumea, obişnuia sã lege totul de politicã.
â€"Da, da, da! Bunã asociere, nea Marmy!… Bunã asociere! Tot ce e â€ţporcin†poate fi legat, fãrã frica de a gresi, de campaniile electorale, declamã pe neaşteptate, oarecum emfatic, o voce baritonalã şi arhicunoscutã, de undeva din mijlocul încãperii.
Cei doi clienţi se întoarserã iar Petricã-şi ridicã surprins â€" dar mulţumit â€" privirea spre locul respectiv, unde ajunsese neobservat de nimeni Procuroru’, care acum le zâmbea şãgalnic, cu mâna dreaptã ridicatã-n sus, în semn de salut.
|
