Bãtrânul se-apropie cu paşi domoli de banca de lemn, vopsitã-n verde-negru, de la marginea aleii principale a parcului. Îşi trecu palma de câteva ori, într-un gest reflex, peste scândurele paralele, deşi acestea pãreau bine lustruite de zecile de pantaloni, fuste ori… alte articole vestimentare, ce se perindaserã pe suprafaţa lor, înainte sã ajungã el aici.
Se aşeazã cu mişcãri lente, impuse de o prudenţã fireascã la care-l obliga de ceva vreme, neîncrederea în mobilitatea tot mai scãzutã a articulaţiilor sale octogenare.
Vântul rãcoros ce-adie binefãcãtor printre crengile copacilor, imprimând o mişcare tremuratã frunzelor pleoştite parcã de arşiţa verii, îi dezmiardã plãcut faţa şi gâtul şi-i clatinã imperceptibil câteva şuviţe albe de pãr, scãpate neglijent de sub pãlãria subţire varã.
Rãsuflã uşurat când se vãzu aşezat comod pe scândurile rigide ale bãncii şi-l cãutã cu privirea pe Bobiţã, care, eliberat temporar din lesã, zburdã fericit, când pe asfaltul crãpat al aleii, când pe iarba tunsã scurt de pe marginea acesteia, ridicând delicat piciorul, ca pentru un salut ştrengãresc, în dreptul fiecãrui copac ce-i iese-n cale.
Gândurile i se-nvãlmãşesc în minte necontrolat, ori având poate un control abisal, pe care el n-are cum sã-l perceapã. Acolo pe bancã â€" aceasta sau oricare alta pe care-o gãsea liberã â€" îşi petrecea douã-trei ore în fiecare dupã-amiazã, lãsându-şi gândurile sã alerge nestingherite prin acei aproape optzeci de ani ai existenţei sale, rãscolind în voie amintiri plãcute ori neplãcute, vesele sau triste.
Îl uimea claritatea cu care, de la o vreme, mintea sa îi dezvãluia amintiri demult uitate, ca şi când acestea s-ar fi petrecut zilele trecute. De-asearã începând însã, în chip neînţeles, îi revenea obsesiv în minte un dialog purtat recent cu Bobiţã şi pe care şi-l amintea aproape cuvânt cu cuvânt. â€ţŞtii Bobiţã â€" îi spusese bãtrânul cu câteva zile în urmã nãstruşnicului cocher roşcat, dupã ce-i isprãvise de povestit o întâmplare veselã, de pe vremea studenţiei sale â€" cã se spune cum cã muribunzii, înainte sã-şi dea ultima suflare, retrãiesc cu claritate, toate momentele importante ale existenţei lor? Nu ştii! De unde sã ştii tu, cãţel bleg?â€, iar cãţelul bleg, stând întins pe-o parte, pe canapeaua maronie, decoloratã de vreme, cu ochii închişi şi respirând sacadat, mai mişca spasmodic, la intervale inegale de timp, dintr-un ciot de codiţã, ca semn cã-l asculta cu mare atenţie. â€ţBãtrâneţea, reluase el, dornic sã-l lãmureascã pe deplin pe interlocutorul sãu canin, este tot o stare similarã cu aceea a muribundului, doar cã e mult mai lungã… uneori dureros de lungã… Iar muribundul din aceastã categorie are timp sã-şi proiecteze pe ecranul memoriei sale, filmul amãnunţit al întregii lui vieţi şi chiar sã revadã de nenumãrate ori anumite scene, de care, dintr-un motiv necunoscut, se aratã de-a dreptul obsedat subconştientul sãu.†Bobiţã-l ascultase-n continuare cu toatã atenţia, iar dupã respiraţia lui constantã, bãtrânul înţelesese cã acesta nu avea de fãcut nici un comentariu la discursul sãu morbid. Å¢inuse totuşi sã-l linişteascã, chiar dacã nu pãrea sã fie nevoie, cã el, â€ţcãţelul bleg†nu trebuie sã-şi facã griji pentru cã, în ceea ce-l priveşte, totul este aranjat, iar coana Vetuţa, vecina de la etajul doi, va prelua imediat custodia… dac-o fi sã se-ntâmple…
â€"Bobiţã, vino-aici! Vino-aici imediat, blegule! se rãţoi bãtrânul, fãrã a se ridica de pe bancã, la cãţelul ce se tãvãlea încântat în iarba mãruntã; proceda aşa, de regulã, când în locul respectiv descoperea ceva urât mirositor.
Animalul îşi întrerupse plãcutul ritual atunci când simţi supãrarea stãpânului şi se apropie spãşit de banca pe care stãtea acesta, unde-şi supuse spinarea pãroasã unei scurte inspecţii olfactive, tactile şi vizuale. Din fericire, nici unul din aceste simţuri nu descoperi nimic în neregulã pe blana lui Bobiţã şi nici în aerul ce-l înconjura, aşa cã bãtrânul îl îndemnã sã-şi continue zbenguiala, dupã ce-l mângâie afectuos pe cap.
Totdeauna, mai devreme sau mai târziu, prin noianul de gânduri şi amintiri ce-i invadau mintea, acolo pe aleea din parcul senectuţii sale, îşi fãcea apariţia, mereu vesel şi optimist, chipul drag al Elvirei, necredincioasa lui soţie. â€ţDe ce-mi spui necredincioasã?â€, îl întreba ea uneori, în lungile lor dialoguri imaginare diurne sau nocturne, pe care le purtau, de trei ani încoace, de când aceasta se stinsese discret, în urma unui atac de cord, într-o dimineaţã mohorâtã de toamnã. â€ţPentru cã m-ai pãrãsit!â€, îi rãspundea el, trist. â€ţOare nu nevestele necredincioase-şi pãrãsesc soţii? Oare nu o soţie necredincioasã încalcã jurãmântul fãcut soţului ei în ziua cununiei, de a-i fi pentru totdeauna alãturi, la bine şi la greu?…â€. Ea se justificã întotdeauna în acelaşi mod şi cu-aceeaşi figurã candidã şi zâmbitoare: â€ţ<<…pânã când moartea ne va despãrţi>>, atât ţinea angajamentul, Anghele!†Reproşurile lui din acele clipe, nu sunt acide şi rãutãcioase, ci doar amare, pline de durere. Apoi el încheie, invariabil, acest gen de discuţie cu un soi de resemnare demnã: â€ţDa, Elvirã!… Şi, inevitabil, ceea ce ne-a despãrţit, ne va uni cândva, din nou!â€
Într-un târziu, când amurgul cuprinde ca-ntr-o îmbrãţişare, oraşul, cu parcul lui cu tot, bãtrânul şi cãţelul, în mersul lor domol, pãrãsesc aleea devenitã întunecatã şi se-ndreaptã agale spre oceanul de tristeţe şi singurãtate, ce-i aşteaptã acasã.
*
* *
Câteva zile mai târziu, o bãtrânicã-n strai cernit şi-un cocher roşcat, la orã târzie dupã prânz, când cãldura toridã de peste zi se-nmoaie, pãşesc agale pe aleea principalã a parcului. Cãţelul, deşi liber din lesã, merge cu capul plecat în urma femeii, mãturând parcã asfaltul cu urechile mari şi clãpãuge, fãrã a â€ţsaluta ştrengãreşte†copacii de pe margine, oprindu-se doar sã miroasã atent asfaltul crãpat din dreptul fiecãrei bãnci, ori sã cerceteze brusc înviorat, vreun purtãtor de pantaloni şi pãlãrie…
|
