Autor:	Liviu Gogu ( liviu44 ) - [ PROZA ]
Titlu:	Povestioarã dulce-amãruie

Stã în cadrul ferestrei de la bucãtãria apartamentului sãu şi priveşte cu nostalgie afarã, spre grupul de copii care se joacã în faţa blocului, printre care se agitã frenetic şi Alin â€" micuţul ei â€" în dorinţa lui de-a controla mingea roşie de cauciuc, ce se perindã nehotãrâtã de la un copil la altul. Priveşte şi amintirile o nãpãdesc... Sunt amintiri de acum treizeci de ani... Amintiri dragi despre o copilãrie fericitã, ...despre o fetiţã bãlaie şi rebelã, zburdalnicã precum un spiriduş şi mereu pusã pe şotii. O vede pe fetiţa respectivã pe spaţiul improvizat de joacã dintre blocuri, strigând, râzând şi zbenguindu-se sprinţarã, în mijlocul unui grup gãlãgios de bãieţi şi fete. O vede apoi plângând reţinut, în timp ce-şi protejeazã cu mâna tremurând, o juliturã proaspãtã pe genunchi. Timpanul imaginaţiei sale i-aude apoi vocea maturizatã teatral în jocurile gen profesoara şi elevii, mama şi tata ori doctorul şi pacienţii. Se îndepãrtã de fereastrã, cãutându-şi de lucru prin bucãtãrie, în speranţa cã va reuşi sã-şi împiedice tendinţa nefireascã ce-o avea astãzi spre visare. Soneria telefonului, care o anunţa cã tocmai a primit un mesaj, o aduse cu totul în realitate. â€�ţE de la Ovidiu”, observã ea, apoi apãsã tasta de vizualizare, pentru a citi mesajul. â€�ţSurprizã! Peste trei ore sunt în gara Timişoara”, citi ea mesajul şi brusc se schimbã la faţã. Începu sã se învârtã prin încãpere, incapabilã sã mai gândeascã. â€�ţProbabil glumeşte”, îi trecu ei prin minte, când îşi mai reveni puţin. Se simte extrem de derutatã… Îşi dorea cu patimã uneori, sã-l vadã, sã-l atingã, sã-l simtã, dar numai atunci când îl ştia departe. Acum, ideea cã ar putea fi atât de aproape momentul întâlnirii, o îngrozeşte pur şi simplu. Se simte total nepregãtitã pentru aşa ceva. â€�ţNu se poate… Sigur este-o glumã”, încercã Sorina sã se încurajeze. Iese din bucãtãrie şi se deplaseazã fãrã ţintã prin apartament… Mersul îi stimuleazã gãndirea… Simte bucurie şi tristeţe, în acelaşi timp. O pãrticicã a sufletului ei se simte fericitã, încântatã, curioasã, iar o alta iritatã, speriatã, confuzã… â€�ţCe sã fac, Doamne?”, se intreabã ea, simţind cum starea de surexcitare i se acutizeazã cu fiecare clipã care trece. â€�ţÎi dau un mesaj şi-i spun cã nu pot sã merg la garã. Peste trei ore ajunge şi Victor acasã; lui unde naiba sã-i spun cã mã duc”, continuã ea sã se frãmânte. â€�ţSunt totuşi în concediu. Aş putea sã-l întâlnesc mâine”, reveni Sorina la sentimente mai bune. â€�ţŞi dacã mã vede cineva cunoscut?…”, redeveni ea pesimistã. Se aşezã pe scaunul de la calculator, fãrã sã ştie de ce, apoi, aproape imediat se ridicã şi se îndreptã spre sufragerie. Brusc îşi aminti ceva şi reveni rapid pe scaunul din faţa computerului. Deschise browser-ul şi tastã â€�ţmersul trenurilor” în fereastra de cãutare. Gãsi destul de repede informaţiile pe care le dorea şi constatã cã, într-adevãr sosea un tren de la Bucureşti peste ceva mai puţin de trei ore. â€�ţÄ‚sta trebuie sã fie”, îşi spuse ea, simţind cum încordarea-i creşte brusc.. â€�ţCred cã am tensiunea 20”, gândi îngrijoratã. â€�ţTrebuie sã mã liniştesc”. Se lãsã pe spate, în scaun şi-şi întinse picioarele sub birou, iar mâinile şi le trecu pe lângã urechi, de o parte şi de alta a capului, agãţându-le de colţurile spãtarului. Rãmase aşa câteva clipe, încercând sã nu se gândeascã la nimic. Pãrea cã o relaxeazã, cât de cât, acestã poziţie, aşa cã încercã s-o pãstreze cât mai mult. Stãtu aşa pânã simţi c-o dor fesele, coloana şi tricepşii. Reveni în poziţie normalã, propunându-şi sã încerce sã ia o decizie corectã, acum când se mai liniştise puţin. â€�ţN-ar fi corect sã nu mã duc”, gândi ea, simţind cã face deja primul pas spre adoptarea unei soluţii rezonabile. â€�ţCe-o fi mai fãcând Alin afarã?”, îşi aminti ea cã-l uitase cu desãvârşire în minutele din urmã. Se ridicã şi merse lângã fereastrã, de unde-şi concentrã preocupatã privirea asupra grupului mobil şi gãlagios de copii, descoperind relativ repede, silueta dragã a celui cãutat. â€�ţLui ce-o sã-i spun când… şi dacã… am sã merg la garã?”, îi veni în minte, privindu-l, o altã întrebare chinuitoare. â€�ţPentru el n-am de ce sã-mi fac griji. Nici remuşcãri n-aş avea de ce sã am faţã de el… Lui îi ofer oricum, tot ce am mai bun în mine… Dragostea pentru el va rãmâne totdeauna intactã… Nu vreau decât un mic bonus de la viaţã… E adevãrat, un bonus puţin cam egoist, pentru cã de el nu mã pot bucura decât singurã, dar… asta e! N-am şi eu dreptul, pentru cãteva clipe-n viaţã, la ceva doar pentru mine?” Gândul acesta nu era nou, el activându-se în mintea ei de fiecare datã, atunci când i se acutiza dorinţa de a obţine mai mult de la viaţã, de a trãi mai intens… În minte-i veni, nechematã de nimeni, amintirea primei întâlniri cu-n baiat, de acum douãzeci-şi-ceva de ani. Imaginile ce-i se derulau acum prin creier, erau vagi, prãfuite şi îngãlbenite, ca-n filmele de epocã. Nu-şi amintea mai nimic din ce-şi spuseserã, sau dacã-şi spuseserã ceva, dar ştia cu siguranţã, cã pe toatã durata acelei întâlniri, privirile lor nu se întâlniserã decât de douã ori â€" în momentul când s-au salutat de bun-gãsit şi la finalul întâlnirii, când si-au spus â€�ţla revedere”. Se mirã în sinea ei cã-i venise în minte tocmai acel moment. Nu fusese o legãturã, în adevãratul sens al cuvântului… Nici nu mai ştia sigur cum îl chema pe bãiatul respectiv… Ceva cu â€�ţP”… Paul… Pavel… â€�ţCe proastã sunt!” gândi Sorina. â€�ţCum de nu pot oare sa-mi amintesc numele lui? Oare el şi-o fi mai amintind de mine?” Aşa-zisa lor prietenie, durase foarte puţin. Nu s-au întâlnit decât de vreo trei sau patru ori, dupã care, ca şi cum la ultima întâlnire s-ar fi înţeles din priviri, au încetat sã se mai caute şi chiar â€" ciudat â€" nu s-au mai vãzut nici odatã, pânã în ziua de azi, nici mãcar de la distanţã. Uşor amuzatã, Sorina aprecie cã, pe parcursul celor douã-trei întâlniri, nu fuseserã în stare, nici unul, nici celãlalt, sã lege, însumate, cinci fraze coerente. Cât priveşte dialogul, acesta se pare ca fusese practic inexistent, teoretic manifestându-se însã, prin rare şi scurte întrebari, urmate de întârziate rãspunsuri monosilabice. Pe Ovidiu-l â€�ţîntâlnise” în urmã cu un an prin intermediul unui site, de tipul celor care faciliteazã crearea de legãturi la distanţã… de â€�ţsocializare”, cum li se mai spune. Se trezi pe scaunul de la computer, fãrã sã-şi poatã aminti când a ajuns acolo. Stã cu coatele şi antebraţele aşezate pe birou şi mâinile suprapuse, una peste cealaltã, cu palmele în jos. Bãrbia-i stã sprijinitã pe dosul mâinii aflate deasupra, iar privirea-i fixeazã, fãrã sã-l vadã, un punct imaginar de pe peretele din faţã. Ştie, a înţeles imediat şi nu are nici o reţinere sã-şi recunoascã sieşi, de-unde-şi-pânã-unde, subconştientul sãu scosese din cine-ştie-ce cotlon întunecat al memoriei sale, acea amintire uitatã atâta amar de vreme. Subconştientul ei â€" inteligent ca orice subconştient, a simţit cã Sorina se teme şi atunci â€" pentru cã nu tuturor şi nu întotdeauna, acesta ne sare în ajutor în situaţii neplãcute â€" a scuturat repede de praf, filmuleţul unei întâmplãri de demult, care, prin comparaţie, sã-i transmitã un mesaj cât mai descurajant. Îşi ridicã capul şi mâinile de pe birou şi se ridicã în capul oaselor, sprijinindu-şi spatele de scaun. â€�ţE o prostie!” îşi spuse ea. â€�ţE o prostie, din cel puţin douã motive”, îşi continua ea raţionamentul. â€�ţÎn primul rând, atunci eram o puştoaicã timidã, retrasã şi neştiutoare, care se afla pentru prima datã atât de aproape de perspectiva începerii primei sale relaţii prezumtiv amoroase, iar situaţia se pare ca se prezenta într-un mod similar şi pentru cealaltã parte implicatã. În al doilea rând, de data aceasta, eu şi Ovidiu ne cunoaştem, am discutat de nenumãrate ori â€" nu face to face, e-adevãrat! â€" ştim multe unul despre celãlalt şi, mai mult, avem puncte de vedere comune, în multe din aspectele analizate împreunã. Chiar şi papilele noastre gustative, apreciazã aceeaşi aromã… cea dulce-amãruie.” Abia îşi încheie raţionamentul, cã simţi imediat cum o cuprinde iarãşi disperarea. Din nou nu mai era capabilã sã vadã vreo posibilitate de a ajunge sã-l întâmpine în garã, în acea searã, pe Ovidiu. Ba, mai mult, i se pãrea hazardatã şi posibilitatea de a-l întâlni chiar şi mâine. â€�ţPentru mâine am timp sã concep un plan. Pentru seara asta însã timpul e aşa de scurt…”, îşi spuse ea, oarecum bucuroasã cã a gãsit o soluţie care sã-i reducã starea de încordare la jumãtate, în acest moment rãmânând sã se panicheze numai din cauza a ceea ce trebuie sã hotãrascã pentru desearã. De undeva dintr-o altã camerã, telefonul o avertizeazã cã a primit un mesaj nou. â€�ţCred cã l-am lãsat pe birou, lângã calculator”, îşi spuse ea şi porni fãrã grabã, într-acolo. â€�ţTot Ovidiu!”, gândi cu voce tare de-astã-datã, dupã ce citi pe ecranul telefonului, numele expeditorului. Simţi un uşor tremur al mâinilor, în clipa în care porni cu degetul mare spre tasta de vizualizare a mesajului. Nu-şi putea explica foarte clar nici mãcar ea, care era originea acestui tremurat. Pãrea un amestec de speranţã şi disperare, de bucurie şi tristeţe, de plãcere şi durere… din fiecare câte puţin… sau poate din unele mai mult, dar nu ştia din care… Reuşi sã apese tasta şi mesajul apãru aproape instantaneu: â€�ţAm glumit, iubito! Iartã-mã! Sunt acasã. Dacã vrei, vorbim pe mess. Te pup dulce-amãrui!”

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]