Muşcã cu pofta din micii zemoşi şi simţi cum un firicel de grãsime i se prelinge de pe buza inferioarã, în jos cãtre scobitura de deasupra bãrbiei. Se şterse cu dosul palmei, printr-o mişcare abilã şi probabil îndelung exersatã şi continuã sã molfãie combinaţia de mici, pâine şi muştar, pe care şi-o îndesa conştiincios în gurã. Privirea-i izvorâtã din ochii mici înconjuraţi de cearcãne şi umbriţi din belşug de sprincenele stufoase, ba se plimba distratã pe chipurile arse de soare şi transfigurate de efortul depus în procesul de masticaţie, ale comesenilor sãi, ba se cobora instinctiv pe cartonul cu mici, pentru a oferi informaţii precise mâinii, privind locul spre care trebuie sã se îndrepte pentru urmãtoarea operaţiune.
â€"Bagã-n tine, bã Stemate! Pomana-ngraşã, bã! auzi el în spate vocea tunãtoare a lui Petre Clãpãugea, vecinul lui din fundul grãdinii, cu care mai glojdea când şi când, câte-o juma’ de ţuicã de corcoduşe, pasatã alternativ peste şipcile gardului comun. Aproape imediat simţi şi palma cât o lopatã a acestuia, lipindu-i-se prieteneşte de spinare, de mai sã-i sarã pãlãria de pe cap şi sã se înece cu micul abia vârât în gurã.
â€"Ce bã, ţî-i teamã cã sã gatã şi tu nu mai prinzi? îl înţepã şi el, la rândul lui, pe noul venit, dupã ce înghiţi mai mult forţat bucata de mic, ca sã lase loc vorbelor sã iasã. Bagã-te la coadã, cã-ţi ţiu colea un loc în picioare, mai zise, înainte sã muşte din nou din micul, pe care mâna-i conştiincioasã şi rãbdãtoare i-l ţinuse în aşteptare, la douã degete de buze, pe timpul cât vorbise.
â€"Da, în picioare şi gratis, ca pentru tine, aşa! glãsui şugubãţ, între douã molfãituri şi Costache Ofticosu, iar Lenuţa, nevastã-sa, scundã şi grasã ca o minge de rugbi, chicoti ascuţit de douã-trei ori, apoi duse repede mâna la gurã, pentru a feri de ochii indiscreţi ai comesenilor â€" de parcã ar mai fi ceva de ascuns â€" dinţii rari şi strâmbi, â€ţca de greblã uitatã-n drum şi cãlcatã de cãruţã†(expresie tot de la Stemate cetire!).
â€"Nu existã pomanã-n lumea asta sã-l îngraşe pe Stemate, bã Petre. Ä‚sta-i fieru’ dracu’! se bãgã în vorbã şi Neculai Ştirbu, care pân-atunci mestecase chinuit, ceva mai la dreapta lui.
Stemate era înalt şi slab, de toate hainele stãteau pe el ca pe gard. Nimeni nu-l vãzuse vreodatã purtând ceva care sã cadã bine pe corpul lui deşirat. Tot fizicul sãu era cel care-i adusese şi porecla de Pãsãrilã â€" inspiratã de numele celebrului personaj de poveste â€" pe care i-o pusese chiar actualul primar, pe vremea când nu-i era decât coleg de clasã-n gimnaziu şi când Stemate începuse sã arate cam ca acum, doar cã mult mai tânãr şi ceva mai plãpând.
â€"Tu sã vorbeşti când ţi-or da dinţii, bãi Neculae, îl puse Stemate la punct, fãrã sã stea prea mult pe gânduri.
Lui Neculai Ştirbu, îi dãduserã, ce-i drept, dinţii acum vreo cincizeci de ani, dar rãmãsese fãrã cei mai mulţi dintre ei, începând de-acum vreo douãzeci â€" â€ţdracu’ ştie de ce!†rãspundea el când l-întreba cineva â€" aşa încât, atunci când deschidea gura, expunea privirilor doar doi colţi rãzleţi, un molar în dreapta-jos şi-un canin în stânga-sus.
Se lãsã din nou, pentru câteva clipe, tãcerea la masa lor, întrucât toţi, ca la comandã, duseserã mâinile la paharele de bere, şi acum sorbeau cu înghiţituri mici, lichidul gãlbui, rece şi savuros. Beau încet, cu milã s-ar putea spune, pentru cã ştiu cã dacã vor mai vrea încã un pahar, acela va fi pe bani, iar prin buzunarele lor cam bãtea vântul.
â€"Gata, bã! Daţi-vã dupã locu’ ãla al meu, â€ţîn picioare şi gratisâ€! le întrerupse brusc extazul degustãrii, vocea ca de clopot a lui Clãpãugea, care, cu spiritul sãu de orientare binecunoscut, intrase rapid în posesia cartonului cu mici şi paharului de berea, iar acum îşi fãcea loc la masã, mai mult sau mai puţin delicat, între Stemate şi Costache Ofticosu.
Petre Clãpãugea vorbea tare de obicei, dar acum trebuia sã adauge şi mai mulţi decibeli vocii sale baritonale, ca sã se facã înţeles, prin vacarmul ce-l crea acompaniamentul şi vocea manelistului, ce se producea sârguincios, pe scena improvizatã la marginea luminişului, care devenise locul obişnuit de desfãşurare a acestui gen de serbãri câmpeneşti cu duhoare electoralã.
â€"Bã Petre, cã tot venişi, ia spune, ţie nu ti-e puţin ruşine? îl luã la rost, în glumã, dar afişând un aer extrem de serios, Stemate. Hai, cã pã oamenii ãştia-i înţeleg, cã ei n-a fost ca tine trecuţi prin şcoli înalte şi nici n-a muncit cinci ani în Bucureşti. Ei nu ştie, cã e proşti, da’ tu cum mama dracu’ de poţi sã le mãnânci micii şi sã le bei berea şi la ãştia movalii, dupã ce-ai fãcut burta mare sãptãmâna trecutã, la ãia cu trei lalele?
Cei din jurul mesei zâmbeau satisfãcuţi, cã nu fuseserã bãgaţi în aceeaşi oalã cu neruşinatul, deşi procedaserã exact la fel, iar faptul cã â€ţe proşti†pãrea sã nu-i deranjeze de fel. Lenuţa nu se putu abţine sã nu chicoteascã în felul ei caracteristic, acoperindu-şi gura cu degetele rãsfirate.
â€"Bag seamã cã ţie-ţi pare rãu c-ai fost în turã de zi duminica trecutã, aşa-i? rãspunse imperturbabil, printr-o întrebare, Clãpãugea, înainte de a muşca cu poftã din capãtul trecut prin muştar al celui dintâi mic, din porţia oferitã moca azi de â€ţmovaliiâ€.
Stemate râse la o laolaltã cu ceilalţi de la masã, înveselit de umorul cu care intra în joc vecinul sãu, dar şi de perspicacitatea cu care acesta-l â€ţcitiseâ€.
â€"De ce sã-mi parã rãu, cã doar duminica viitoare, când vin ãi cu crinu’, eşti tu în turã de zi. Aşa cã o sã fie doi la doi.
Replica lui Stemate, zis Pãsãrilã, stârni hohotele de râs ale comesenilor şi chicotele ascuţite şi acoperite cu palma, ale Lenuţei. Toţi cei de faţã, doar ascultau, mâncau, beau şi râdeau, neîndrãznind nici unul sã-i conturbe pe care cei doi vecini, din schimbul de replici în care se angrenaserã şi care, ca de fiecare datã când se producea, fãcea deliciul auditoriului.
â€"Aşa-i, Stemate! mimã Clãpãugea brusc întristarea, de parcã abia cum afla cã duminica viitoare lucreazã. Mie chiar cã-mi pare rãu. Îmi fãcusem şi io nişte socoteli… Adicã, mã gândii, dacã particip la trei pomeni d-astea, îi ca şi cum mi-ar da-napoi vreo 15-20 de lei din multele sute pe care le plãtii io ca taxe şi impozite, ca sã le fie lor bine în ultimii patru ani. Doar nu credeţi, continuã el, adoptând un ton declamator şi luând un aer de a toate-ştiutor, în timp ce privirea i se plimba profetic peste onorata asistenţã zguduitã de hohote de râs, cã mâncaţi mici şi beţi bere din banii lor? Nu, stimabililor!... Sunt tot din banii noştri! Noi i i-am dat! Prin urmare, schimbã el tonul cu unul mai conciliant, nu ştiu ce vreţi sã faceţi voi, dar io mã chinui sã recuperez ceva din ei… Cât priveşte votatul… oi vedea io cu cine-oi vota… acolo… singur în cabinã...
Pãsãrilã-l privi şters, dintr-o parte, cu ochii abia mijiţi, iar în colţurile gurii, opritã câteva clipe din mestecat, pãru sã-i înfloreascã palid un zâmbet viclean.
â€"D-apoi, sãru’ mâna pentru masã!… şi sã le dea Dumnezeu sãnãtate!... rosti el cu disimulatã evlavie, pregãtindu-se sã-şi strecoare în cavitatea bucalã ultimul dumicat, cu care ştersese conştiincios, pânã la ultima moleculã, muştarul de pe carton.
