â€" Vãzându-l Ciprian cã se uitã pe lângã umãrul lui, cãtre grãmada de ciulini din capãtul viei mele â€" doar ce-i adunasem şi io, cu vreo zi, douã, înainte şi tot din cauza vântului nu le dãdusem foc â€" îi vine o idee: â€ţTe uiţi la grãmada lui lu’ Costel?†â€" îl întreabã. â€ţPoţi sã-i iei şi p-ãia, cã vorbesc io cu el… Nu-i vinde nici el, cã n-are cu ce-i duce… Îi dai şi lui o bere şi cu asta, basta!...†Când a auzit oferta, lu’ Paulicã i-au sticlit ochii… Mã rog!… N-o mai lungesc… Discuţia a fost mai lungã. Cert e cã omul, cât ai clipi, şi-a încãrcat cãruţa cu ciulinii noştri. Mai mult i-a luat sã-i smulgã şi sã-i facã snopi pe-ai lui, care încã se legãnau, frumoşi şi ţanţoşi, printre rândurile de vie.
Neculai râdea, de mai sã se ţinã cu mâinile de burtã, ascultând relatarea lui Costel, care, deşi se grãbea sã încheie, îşi pãstra umorul înnãscut şi unanim apreciat de cãtre toţi cunoscuţii sãi. Râdea şi Viorica, nevastã-sa, dar ceva mai molcom, pentru ea partea asta a poveştii nefiind la prima audiţie. Doar Raliţa continua sã zâmbeascã, constant şi reţinut, ca una care, deşi uşor înveselitã de astfel de glume, nu le aprobã din tot sufletul.
â€" Cã o sã sã prindã pânã la urmã cã l-am prostit, mã aşteptam io, cã doar nu era sã-i convingã p-ãia de la Cantacuzino sã i-i cumpere, da’ nu mã aşteptam sã-i arunce pe locu’ meu, de mi-a rupt â€" cum îţi spusei â€" şi vreo trei butuci de vie, spuse Neculai, când reuşi sã-şi potoleascã râsul. Da’ nu m-am supãrat. Tot le dãdeam foc la ciulinii mei… aşa cã le-am dat foc şi la ãia… Iar butucii ãia rupţi, din capãtu’ viei, şi-aşa era proşti şi nu se fãcea nimic pã ei. În schimb am râs… atâta am râs, când am vãzut cã grãmada mea de ciulini sã dublase, de m-am ţinut cu mâinile de burtã. Dacã mã vedea cineva zicea c-am luat-o razna. Mi-am dat imediat seama cã el ia aruncat acolo ca sã sã rãzbune… Mi-l închipuiam pã prost furând ciulinii de prin viile altora şi burduşindu-şi cãruţa cu ei â€" cã io am crezut cã i-a furat â€" şi râdeam… Şi mi-l închipuiam stând ţanţoş în cãruţã, pã grãmada de ciulini… şi aia-l înţepa în cur… şi el zâmbea fericit în prostia lui… şi ochi-i sticlea când sã gândea la banii ãia mulţi pã care avea sã-i ia el pã ciulini… şi râdeam… Da, apropo, Costele!... Cine l-a destupat?… Cine i-a deschis ochii, cã nu cred io cã s-a luminat el singur?...
Costel zâmbi cu tâlc, cu un aer evident de atoateştiutor şi rosti cu emfazã:
â€" Taicã-su, nea Neculae, taicã-su! Vãzând omu’ cã e trecut de prânz şi nu i se mai întoarce odrasla acasã, s-a urcat pe bicicletã şi a plecat sã-l caute; se temea, sãracu’, sã nu i se fi întâmplat ceva… S-a întâlnit cu el tocmai în vârfu’ pantei, cum pe unde ieşi dintre salcâmi… ştii matale, unde zic… â€ţCe faci mã, cu ãia-n cãruţã? Unde Cristosu’ mã-tii îi duci? Doar n-oi veni cu ei la mine pe bãtãturã?...†l-a-ntrebat nea Cristache, nedumerit. Dupã ce a aflat ce â€ţafacere†fãcuse fiu-su, a-nceput sã-i explice, printre înjurãturi, cât e de prost şi cum l-aţi pãcãlit, matele şi Ciprian. Îndatã ce a înţeles, din explicaţiile clare date de nea Pavel, c-a fost dus de nas ca un copil, a întors cãruţa, şi s-a dus de i-a aruncat pã toţi în via matale… asta, chipurile, ca sã vezi cã nu-i prost!… Cam asta a fost!… încheie Costel. Acum, hai la treabã, cã ne omoarã tanti Raliţa, mai spuse el, aruncând o privire vesele spre bãtrânã, apoi prinzând-o pe Viorica de braţ şi trãgând-o dupã el, ca şi când femeia ar fi fost cea care-l ţinuse din treabã pânã atunci, porni spre rândurile lui de porumb.
Sapele mânuite cu dexteritate de Neculai Ştirbu şi nevastã-sa, Raliţa, se mişcã iar cu precizie printre, peste şi pe lângã plantele plãpânde. Multã vreme nu se aud decât hârjâiturile metalice, sacadate, rezultate din frecarea arhaicelor instrumente cu pãmântul reavãn. Arare ori, monotonia acestor zgomote stereotipe este întreruptã de câte o întrebare sau constatare a vreunuia dintre soţi, urmatã sau nu, de rãspunsul ori replica celuilalt. Ziua se scurge anevoie, odatã cu înaintarea lor lentã de-a lungul rândurilor paralele, iar când soarele, în fireasca lui coborâre spre asfinţit, începe sã le alungeascã umbrele deşirate în forme nefireşti, gigantice, cei doi soţi se pot mândri cã au dat gata câte patru rânduri de cã ciulã... câte patru rânduri imense, de aproape opt sute de metri fiecare.
â€" În felu’ ãsta, joi terminãm aici, rosti Raliţa mulţumitã, în clipa când ajunse la capãtul rândului, aruncând o privire curioasã în spate, spre Neculai â€" care, ca de obicei, rãmãsese mai bine de zece metri în urma ei â€" spre a vedea dacã şi el îi împãrtãşeşte bucuria.
â€" Da… Am mers bine… rosti bãrbatul cu glasul aproape gâfâit, da’, io nu mai pot!...
â€" Hai, hai!... Dã-i din mâini, nu te mai vãita ca o muiere!... Te-ai învãţat sã te scot io mereu la capãtu’ rândului, îl apostrofã femeia pe un ton glumeţ, dar ferm, din care bãrbatul înţelese cu claritate cã, de astã datã, şansele vreunui ajutor din partea consoartei sale sunt practic egale cu zero. Aceastã neplãcutã perspectivã fu aproape imediat confirmatã şi de nepãsarea cu care Raliţa îşi depuse sapa pe bancheta din spate a maşinii şi se apucã sã strângã şi sã punã în sacoşe sticlele cu apã şi diverse bãuturi, ce stãtuserã pânã atunci la umbrã, sub caroserie.
Pe drum începuserã deja sã se scurgã cãtre sat, una câte una, maşini şi cãruţe, ce-şi purtau proprietarii spre case lor, unele mai domol, altele mai grãbite, iar din cele mai multe dintre ele rãzbãteau spre Neculai înţepãturi amicale, inspirate de postura lui de codaş în preconizata competiţie dintre el şi propria-i consoartã; la toate rãspunde mucalit, cu câte-o glumã binevoitoare, ori cu vreun soi de înjurãturã şugubeaţã, funcţie de nivelul de amiciţie statornicit între el şi persoana în cauzã.
Când bãtrâna Dacie obositã se puse în mişcare, umplând câmpul de zgomotul asurzitor al tobei sale de eşapament sparte, cât cuprindeai cu privirea de jur-împrejur, nu se mai zãrea nici ţipenie de om.
â€" Am venit primii şi plecãm ultimii, constatã, pe un ton neutru, Neculai.
