Glumele şi împunsãturile amicale dintre el şi Raliţa continuarã, întãrâtate când şi când de Costel, pânã când ambele familii se aşezarã la masã, fiecare la umbra puţinã a propriei maşini. Mâncarã în linişte, mestecând conştiincioşi fiecare îmbucãturã, vãzându-şi, în acelaşi timp, fiecare, de gândurile sale: Raliţa calculând şi recalculând, de câteva ori, numãrul de rânduri de porumb pe care trebuia sã le prãşeascã zilnic, azi şi zilele urmãtoare, pentru a se încadra în acele termene pe care le ştia ea din bãtrâni şi de la care nu e voie sã facã rabat, iar Neculai, ajustând planul de naraţiune, cu care voia sã-l dea gata pe vecinul lui, Costel Pritocea, deîndatã ce vor termina şi unii, şi alţii, de mâncat.
Încheiarã masa cu un pahar de vin alb, bãut în tihnã de Raliţa şi douã, bãute pe nerãsuflate, de Neculai. Foloseau pahare de plastic, din acelea de unicã folosinţã, care bãrbatului nu-i erau pe plac, întrucât, dacã nu erai atent şi-l strângeai mai tare în mânã, riscai sã-i arunci tot conţinutul pe jos, sau, mai rãu, pe propriii pantaloni.
â€" Hai sã-ţi dau un pahar de vin, mã’ Costele! îşi strigã Neculai vecinul, demersul sãu ascunzând o dublã intenţie: aceea de a mai bea un pahar de vin şi aceea de a-şi începe istorisirea pentru care se pregãtise cu atâta sârguinţã pe parcursul ultimelor douã ore.
â€" Am şi io, nea Neculae, da’ vin, ca sã nu te refuz.
Bãtrânul umplu pe botul maşinii douã pahare cu acelaşi vin alb, apoi, când invitatul sãu fu lângã el, le luarã în mâini şi le atinserã, într-un simulacru de ciocnit.
â€" Å¢i-am povestit ce i-am fãcut lu’ Paulicã, ala mic a lu’ Cristache Surugiu, acu’ vreo douã luni… pânã sã înceapã tãiatu’ la vie? intrã Neculai direct în subiectul vizat.
â€" Nu, nea Neculae, rãspunse Costel. Nu mi-ai povestit.
Costel nu minţea. Într-adevãr, nu-i povestise Neculai nimic, dar el ştia întreaga poveste, aflatã din alte surse, aşa cum, de altfel, o ştia tot satul.
â€" Ştii cã ãla-i cam tãntãlãu!?... îşi începu el istorisirea, cu un aer de povestitor versat. Da’, stai sã vezi!... Eram la Cârlige… acolo unde am io via… pã linia a treia… lângã Vasile Pârvu. Smulgeam ciulinii, cã anu’ trecut am cam scãpat-o din sãpat, din cauza ploilor, şi sã fãcuserã â€" ai dracu’ nenorociţi!… de nu sã mai vedea via din ei. Tocmai terminasem, îi fãcusem grãmadã în marginea viei, da nu puteam sã le dau foc, cã’ bãtea vântu’ cam tare. Mã pregãteam sã plec, când… cine crezi cã apare?!... Paulicã al meu, cu cãruţa lui, cu calu’: â€ţSã trãieşti, nea Neculae!â€, â€ţNoroc, mã’ Paulicã!â€, â€ţAi strâns ceva!... Recoltã bogatã!...†mã ia el peste picior, uitându-sã la grãmada mea de ciulini. â€ţAm strâns, Paulicã! Dacã-i vând p-ãştia, om mã fac.†Şi atunci mi-a venit ideea. â€ţN-ai auzit?...†zic io şi mã fac cã mã uit la el nedumerit. â€ţCe s-aud?†mã întreabã el, la fel de nedumerit. â€ţÎi ia ãştia de la Institutu’ Cantacuzino… Plãteşte cinci lei pe kil… Cicã face din ei un vaccin contra cancerului… â€
â€" Ha, ha, ha! Râse Costel, înveselit de felul în care Neculai îşi spunea povestea.
â€" Ha, ha, ha! Râse şi Neculai, amintindu-şi faţa lui Paul, care, în timp ce-l asculta, fãcea probabil calculele de rigoare, mãsurând din priviri grãmada de ciulini, care, negreşit, în imaginaţia lui, începuse sã capete strãluciri de comoarã. Când l-am vãzut ce moacã face â€" continuã Neculai, cu şi mai mult patos, încurajat de hohotele de râs ale lui Costel â€" m-a bufnit şi pã mine râsu’, ca şi-acuma, de era sã mã dau de gol. Noroc cã mi-a venit ideea salvatoare şi, uitându-mã în jur, i-am zis, ca şi când râdeam de o idee ce-mi venise… aşa… privind peste viile oamenilor: â€ţŞi când te gândeşti cã toţi proştii ãştia le-a dat foc, în loc sã-i facã bani!?... Ce sã le faci, dacã nu se uitã la televizor şi nu citeşte ziarele!?...â€. â€ţDa’, Institutu’ ãsta, nu-i la Bucureşti?...â€, m-a întreabat el, oleacã neîncrezãtor, dupã ce a stat fãrã glas câteva minute bune, în timp ce io îi dãdusem înainte cu braşoavele mele, despre ce afacere minunatã se poate face în ziua de azi cu vânzarea ciulinilor. â€ţLa Bucureşti e, da’ colecteazã şi la noi, la Buzãu… â€, i-am zis io cu toatã seriozitatea. Cu toate astea, vedeam cã nu-l convinsesem, deşi îmi cerea mereu amãnunte, mai multe, şi mai multe... Dupã ce mi-am rãcit io gura şi i-am rãspuns la toate întrebãrile lui tâmpite, ce crezi cã-mi zice?!...
Costel, ca rãspuns la întrebarea, mai curând retoricã, a lui Neculai, ridicã doar din sprincene şi-l privii cu curiozitate. Viorica, nevasta lui Costel, care terminase de strâns alimentele şi resturile de pe muşamaua pe care serviserã masa, se apropiase şi ea de cei doi şi asculta, cu un zâmbet blând în colţul buzelor ei cãrnoase. Chiar şi Raliţa, care ştia povestea pe de rost, în cele mai mici amãnunte, pãrea cã ascultã, cu-n aer distrat şi-un zâmbet şters, împietrit pe buzele-i arse de vânt.
â€" Prost-prost, da’ bãnuitor! continuã Neculai, a cãrui vervã creştea din ce în ce, vãzându-se ascultat cu interes de toţi cei de faţã. Se uitã la mine cu ochii lui speriaţi, ca de viezure încolţit şi zice: â€ţHai bre, nea Neculae, cã matale-ţi baţi joc de mine!... Cum sã cumpere ãştia ciulini?...†Zic: â€ţGata! Mi-am rãcit gura de geaba!†Când, dintr-o datã, nu ştiu de unde, îmi vine o idee; bag mâna în buzunar şi scot telfonu’. â€ţUite mã, Paulicã!†îi zic, în timp ce cãutam de aiurea prin agenda telefonului. â€ţAm numãru’ aici. Io sun la ei şi tu vorbeşti… Şi-i întrebi cu guriţa ta: dacã achiziţioneazã ciulini, cât dã pe kil, ce program are… şi tot ce vrei tu sã mai ştii.†â€ţNu vorbesc io la telefon, nea Neculae!†zice el şi se dã el un pas înapoi, speriat. â€ţHai mã, ce ţi-e fricã?!†prind io curaj când vãd cã se teme sã vorbeascã la telefon.
Costel şi nevastã-sa râd voioşi, imaginându-şi probabil figura caraghioasã a lui Paul Surugiu, în faţa telefonului pe care Neculai i-l vâra sub nas din ce în ce mai încrezãtor, încurajat de refuzul lui categoric. Raliţa ascultã, cu acelaşi zâmbet subtil, alunecat parcã spre colţurile ridate ale gurii. Neculai continuã sã se producã în faţa auditoriului, cu patosul şi încrederea celui care se simte ascultat cu interes. Izbucneşte cel dintâi în hohote de râs, de fiecare datã când fraza abia rostitã i se pare nostimã, iar râsul lui îi molipseşte şi pe ceilalţi, fapt care-l stimuleazã din ce în ce mai mult şi-i sporeşte verva.
Povestea se încheie, cu concluzia trasã de Neculai fãrã nici un fel de echivoc, cã â€ţprostãnacul†de Paul Surugiu plecase ferm convins cã vânzarea ciulinilor era o afacere extrem de profitabilã, şi cã, probabil, în timp ce se îndepãrta, îi mulţumea lui Dumnezeu cã i-l scosese pe el în cale. Aceastã ultimã presupunere â€" tot spre satisfacţia lui Neculai, fireşte â€" mai stârni un hohot de râs din partea auditoriului.
Dupã ce efectul ilar al ultimei remarci se mai disipã, iar râsetele încetarã, Costel, c-o privire ghiduşã, strecuratã printre pleoapele-i abia mijite, rosti pe un ton neutru, în spatele cãruia se ascundea o undã de bãşcãlie prost camuflatã:
â€" Da’, de cadoul pe care l-ai primit a doua zi, nu ne spui nimic?
â€" Pãi, ce sã-ţi mai spun cã vãd cã ştii!... Prostãnacu’ mi-a rupt şi vreo trei butuci de vie, din capãtul dinspre Valea Rea, rãspunse Neculai, fãrã sã-şi piardã buna dispoziţie, semn cã nu-i purta picã â€ţprostãnacului†pentru modul nedelicat în care gãsise cu cale sã se rãzbune.
â€" Stai sã-ţi spun eu cum au decurs lucrurile mai departe, dacã mata nu ştii. Io ştiu urmarea din douã surse: o parte, de la Ciprian… bãiatu’ ãl mare al lu’ nea Petricã Ghioca… prietenu’ matale şi-a doua parte, de la tata; lui i-a povestit-o nea Cristache Surugiu, taicã-su lu’ papagalu’ de Paulicã.
â€" Lãsaţi poveştile pã altã datã, interveni hotãrâtã Raliţa, ridicându-se cu o sprintenealã de care n-ai fi crezut-o în stare la vârsta ei şi punând mâna pe sapã. Hai sã ne apucãm de treabã, cã acu’ vine seara!
â€" Stai, fã, cinci minute jos acoalea şi mai odihneşte-te! Lasã omu’ sã spunã povestea, cã m-a fãcut curios. Ia zi-i Costeluş, tatã! interveni Neculai, ros de curiozitatea de a afla amãnunte despre acea parte a poveştii pe care el o declanşase şi despre care nu ştia mare lucru.
â€" Hai, cã vã povestesc pe scurt, ca sã nu se supere tanti Raliţa pe mine.
Astfel aflã Neculai cum Paulicã Surugiu, dupã ce se despãrţi de el, merse direct la locul unde avea şi el vreo câteva rânduri de vie. Acolo, opri cãruţa în capãtul lotului, se ridicã în picioare pe podul de lemn al atelajului şi mãturã, cu privirea plinã de speranţã, întreaga proprietate (cel puţin, aşa susţine Costel, c-ar fi înţeles din relatarea fãcutã de Ciprian). Se pare cã cele ce i se înfãţişau privirii, nu erau de naturã a-i crea satisfacţia pe care şi-ar fi dorit-o, întrucât locul fusese destul de bine îngrijit pe parcursul anului trecut, iar acum rar, ici-colo, vedeai cât un ciulin stingher.
Costel era convins cã, în sinea lui, Paul se apostrofase destul de serios pentru zelul cu care muncise via cu un an în urmã.
â€" Ce şi-o fi zis în gândul lui:?!... â€ţAl dracu’ sã fii tu, Paulicã! Trãseşi anu’ trecut, toatã primãvara şi toatã vara, ca dobitocu’, din zori şi pânã-n searã, sã nu rãmânã nici un fir de iarbã printre butucii de vie şi-acum n-ai sã faci douã legãturi de ciulini, darãmite o cãruţã, ca sã iei şi tu un ban!†Da’, se pare cã matale nu l-ai convins de tot, în chestiunea asta… mai pãstra el o undã de neîncredere, cã l-a întrebat şi pe Ciprian dacã ştie ceva de afacerea respectivã. Ciprian â€" matale-l ştii â€" e pişicher mare, s-a prins imediat de golãnie şi a intrat în joc: â€ţAm auzit şi io ceva, Paulicãâ€, â€ţŞi, nu-i duci, cã vãd cã ai câţiva aici?...†la întrebat prostãnacu’, uitându-sã cu jind la grãmada ţeapãnã de ciulini, abia scoşi de Ciprian la capãtul viei lui. â€ţNu-i duc, Paule. Ce crezi c-aş lua pã ei?... O nimica toatã!... Mai mare daraua!... Io n-am cãruţã, ca tine. Trebuie sã plãtesc pe cineva ca sã mi-i ducã… şi io cu ce mai rãmân?!...‪i, ce le faci, le dai foc?†l-a întrebat fraieru’, aproape speriat. â€ţDa’, ce sã le fac!... Cã doar nu i-oi duce acasã!...†i-a rãspuns şmecheru’ de Ciprian, abia abţinându-sã sã nu izbucneascã-n râs şi sã sã dea de gol când îl vedea cum îi curg balele, când se uitã la grãmada aia â€ţfrumoasã†de ciulini. Îl aştepta sã i-o cearã, da’, sã pare cã nu îndrãznea, aşa cã, dupã ce l-a mai lãsat puţin sã fiarbã, i-a zis, chipurile aşa într-o doarã: â€ţDacã vrei, i-ai tu!... Da’, faci cinste c-o bere, dupã ce iei banii pã ei!...†â€ţSe mai pune problema, mã’ Cipriane?!... O ladã de bere, dau!… Cã’, tu mã ştii pã mine: cu cine-i om, sunt om şi io!...â€
Ajuns aici, Costel fu nevoit sã facã o scurtã pauzã, ca sã mai tragã ceva aer în piept, cãci, pentru el, gazul acesta vital, parcã se rarefiase brusc. Vorbise cu atâta ardoare şi se strãduise atât de mult sã spunã totul dintr-o suflare, încât ajunsese, de mai, mai sã se sufoce. La graba asta a lui contribuise decisiv recomandarea fãcutã mai devreme de Raliţa, de a lãsa poveştile pe altã datã şi de a de se apuca de treabã. De aceea îşi trecu fugitiv privirea pe chipul ei ridat, aşteptând parcã din partea-i încuviinţarea de a continua. Tãcerea femeii şi zâmbetul ei blajin, ca şi o undã de curiozitate, pe care avu impresia cã o desluşeşte în ochii ei şterşi, dar vioi, îl îndemnarã sã continue.
|
