Costel Pritocea, vecinul lor din dreapta, împreunã cu nevastã-sa, Viorica, i-au prins din urmã înainte sã ajungã ei la jumãtatea rândului, deşi aceştia au sosit pe câmp la un sfert de orã dupã ei. Veniserã tot cu maşina… şi tot o Dacie… şi tot doar amândoi, fãrã ajutoare. â€ţEhe!... Tinereţea!...†îşi spuse Neculai în gând, vãzându-i cum se apropie. Cei doi sunt într-adevãr cu mult mai tineri: Costel abia a trecut de patruzeci de ani, iar Viorica n-are mai mult de treizeci şi şase.
â€" Dã-i mai cu viaţã, nea Neculae… mai cu viaţã!... glumi Costel când ajunse aproape în dreptul bãtrânului.
â€" Nu mã grãbesc, Costele. Mai e pân’ desearã, rãspunse Neculai, tot în glumã, fãrã sã se opreascã.
â€" Ce mai e?!... Acu’ sã face searã… Dã din mâini, nu te sprijini în sapã!... îl îmboldi Raliţa, aflatã ceva mai înfaţã, care auzindu-i replica, crezu cã bãrbatu-sãu s-a oprit sã stea la taclale.
â€" Vezi, Costele, cum stã caporalu’ cu ochii pã mine? rosti bãtrânul pe un ton şugubãţ, fãcându-i cu ochiul vecinului sãu mia tânãr şi indicând-o, în acelaşi timp cu capul pe Raliţa, cãreia îi atribuise în glumã acel grad militar atât de hulit în toate armatele din lume.
â€" Crezi cã n-am şi io caporalu’ cu mine, nea Neculae?... încercã şi Costel s-o tachineze, în acelaşi mod, pe Viorica lui care se afla la doi paşi în urma sa, vrând totodatã sã se arate solidar cu mai vârstnicul sãu vecin.
Discuţia continuã aşa o bunã bucatã de vreme, pânã când cei doi soţi mai tineri îl lãsarã pe bãtrân în urmã, iar dialogul, din cauza distanţei ce se creeazã între ei, devine din ce în ce mai dificil.
Neculai arde de nerãbdare sã-i spunã farsa pe care i-o fãcuse în primãvara asta lui Paul Surugiu cu ciulinii din vie. Pentru asta însã ar trebui sã se opreascã din prãşit, ca s-o poatã spune în tihnã, folosindu-se de toatã game de gesturi şi expresii faciale pe care le cunoaşte; altfel poveste n-ar avea nici un farmec. Dar, întrucât ştie cã Raliţa e cu ochii pe el â€ţca pe butelieâ€, se vede nevoit sã amâne momentul istorisirii pânã s-o ivi conjunctura favorabilã. Acum îşi permite doar sã zâmbeascã, rememorând acele clipe încet, în ritmul în care sapa loveşte pãmântul reavãn. Îşi face chiar un plan de povestire, cãutând expresiile cele mai comice şi stabilind chiar momentele unde sã întrebuinţeze unele subterfugii oratorice, cum ar fi o ridicare de ton, o tãcere prelungitã, ori o grimasã cu tâlc. În plus, mai pregãteşte, pentru condimentare naraţiunii şi un set de întrebãri retorice, gen: â€ţ…şi, ce crezi cã-i zic?!…â€, sau â€ţda’, el ce crezi cã-mi rãspunde?!...†şi altele asemenea. Paradoxal este cã-şi face acest plan fiind conştient pe deplin de inutilitatea lui. Ştie din start cã nu va respecta nimic din tot ce şi-a pus în minte sã utilizeze pe timpul relatãrii întâmplãrii, dar, cu toate astea, continuã s-o facã cu maximum de conştiinciozitate. Neculai are nevoie de un astfel de plan, chiar dacã, în strãfundul conştiinţei sale el se ştie un povestitor destul de bun, însã un scenariu, oricât de în pripã ar fi el întocmit, are rolul benefic de a-i consolida încredere în talentul lui de povestitor; doar din acest punct de vedere este util planul sãu. Aşa se face cã deîndatã ce se porneşte sã spunã o glumã, o întâmplare hazlie sau un banc, uitã toate subterfugiile stabilite anterior şi relatarea începe a curge dupã regulile unei spontaneitãţi înnãscute, iar varianta rezultatã este aproape întotdeauna mai reuşitã decât cea planificatã.
Povestea respectivei farse conţine în ea şi-o controversã: deşi Neculai jurã cã aceasta este sutã la sutã originalã şi cã ideea s-a nãscut în mintea lui… şi numai acolo, Raliţa nu vrea cu niciun chip sã creadã acest lucru. Ea-şi cunoaşte bãrbatul de atâta amar de ani şi ştie cã nu stã prea bine cu imaginaţia. De aceea e convinsã cã el a auzit vreo glumã de genul acesta pe la careva, ori chiar la televizor şi se gândise s-o facã şi el cuiva, iar pentru asta-l alesese tocmai pe încuiatul de Paul al lui Cristache Surugiu. Mai mult, femeia nu înţelege nici de ce este bãrbatu-sãu aşa de mândru de toatã isprava asta, având în vedere finalul, care nu-l avantaja deloc.
Pe mãsurã ce orele se scurg în întâmpinarea amiezii, razele soarelui devin tot mai nemiloase. Neculai şi Raliţa înfruntã cu stoicism agresivitatea acestora, de sub pãlãriile de pai cu boruri largi, procurate vara trecutã de la târgul din Fundeni-Zãrneşti . Fireşte, le-ar fi putut cumpãra dintr-o mie de alte locuri, în oricare zi a anului; acum nu mai este ca pe vremuri, când cu greu puteai sã-ţi iei o astfel de pãlãrie din alt loc decât dintr-unul din târgurile ce se organizau periodic în localitãţi din apropiere, ori , o datã pe an, de la Drãgaica . Ei însã nu reuşiserã sã se rupã de vechile obiceiuri şi-şi fãceau întotdeauna cumpãrãturile mai importante de prin târguri şi oboare, convinşi fiind cã aici gãsesc ceea ce-i intereseazã la cele mai bune preţuri.
â€ţE aproape douãsprezeceâ€, îşi spuse Neculai, dupã ce aruncã o privire spre locul unde se gãsea poziţionat în acel moment astrul zilei. Scoase apoi telefonul mobil din buzunarul pantalonilor şi-şi confirmã astfel cunoştinţele în aflarea orei aproximative cu ajutorul soarelui, cunoştinţe dobândite cu aproape cincizeci de ani în urmã, pe timpul satisfacerii stagiului militar. Era cât pe ce ca gândurile sã-i alunece spre amintirile din armatã, când vocea, cu stridenţa înmuiatã de obosealã, a Raliţei îl reţinu în prezent. Femeia scosese rândul la capãt şi-l anunţa cã se duce sã pregãteascã masa, â€ţiar tu dã mai repede din mâini, cã nu te primesc la masã pânã nu termini rândul.â€
â€" Aşa, tanti Raliţã, nu-l lãsa deloc! glumi Costel Pritocea, care se afla deja, înpreunã cu nevastã-sa la capãtul rândului. S-a cam puturoşit nea Neculai, adãugã el râzând.
â€" O putoare-a fost, de când l-am luat, Costele mamã! întrã Raliţa în joc, bucuroasã cã reuşiserã sã termine de prãşit câte douã rânduri, pânã la ora asta.
â€" I-auzi!... M-a luat ea!... Dacã n-o luam io de nevastã, era şi-acu’ fatã mare, replicã Neculai, molipsit şi el de veselia femeii.
