Vorbi aşa încã multã vreme Neculai, lungind cuvintele, lãsând pauze lungi între propoziţii ori grupuri de cuvinte şi repetând obsesiv şi apãsat â€ţajutoru’ de la Primãrieâ€. Avea el ce avea cu ajutorul acesta. N-avea nimic împotrivã sã fie dat celor cu adevãrat neputincioşi, dar nu beţivilor zdraveni şi buni de muncã, cum e Radu Ursaru. Tãcu abia când lãsã în urmã ultima casã de la marginea satului, de unde drumul începe sã se aştearnã deschis peste câmp, printre culturile de diferite tipuri, aflate la începutul vieţii lor vegetale efemere. N-a tãcut dintr-un motiv anume. A tãcut aşa, pur şi simplu. Probabil pentru cã i s-au terminat ideile… sau vorbele… ori poate cã atât îi trebuise lui ca sã de rãcoreascã.
Maşina ruleazã în continuare domol pe drumul bãtãtorit şi destul de neted. Doar când şi când ocoleşte cu grijã câte o baltã de noroi, rãmasã dupã ploaia de sãptãmâna trecutã. De fiecare datã când evitã o astfel de bãltoacã, Neculai se întreabã nelãmurit, cum de restul drumului se zvântã la scurt timp dupã ce stã ploaia, iar în anumite locuri apa bãlteşte câte-o sãptãmânã. Întrebarea asta îl sâcâie încã din copilãrie, dar rãspunsul l-a ea nu l-a aflat nici pânã acum, la cei aproape şaptezeci de ani ai sãi… Ce-i drept, nici nu l-a cãutat… Cum ştie bine cã n-are rost sã intre în analize geologice, întrucât la aşa ceva nu se pricepe chiar deloc, trece repede peste acest moment şi ruleazã mai departe tãcut, admirând instinctiv parcelele deja prãşite ale unor consãteni, unde plantele tinere, copilãroase parcã, se contureazã pe pãmântul negru, în interminabile rânduri paralele. Simte parcã şi-o uşoarã invidie… sau, poate cã nu e invidie, ci doar un soi de teamã… teamã cã el nu va reuşi în primãvara aceasta sã-şi vadã treburile terminate pe câmp, la timp şi bine, aşa cum îi place lui şi cum se strãduise sã facã an de an. Şi se va face de râs… de râs faţã de cei mai bãtrâni… mai de vârsta lui, aşa… pentru cã cei tinerii râd, în ziua de azi, doar când te vãd cu sapa-n mânã.
Ajunserã, salutarã şi lãsarã în urmã tot neamul aflat în viaţã al lui alde Pârcãlabu: â€ţa bãtrânã†â€" ţaţa Mariţa, fiu-su â€" Costache şi norã-sa â€" Sãndica, cu cele douã gemene ale lor, Alina şi Silvia, ambele cãzute cu succes la bacalaureat anul trecut şi, actualmente, pietre-n casa lui Costache, pânã le-o veni sorocul de mãritiş. Mergeau cu toţii pe jos, deşi aveau şi ei în curte o relicvã de Dacie, colegã de generaţie cu cea a lui Neculai, dar locuiau chiar acolo în marginea satului, iar deplasarea de la ei, de acasã şi pânã la locul unde-şi aveau porumbul, nu însemna mai mult de cinci minute de mers în pas lejer, aşa cã â€ţnu se meritã sã consume gazu’ de pãmanãâ€.
Mai întâlnirã, pe traseu încã vreo câteva grupuri de consãteni, pe care-i depãşirã şi salutarã prin geamul lãsat al Daciei, având grijã sã reducã de fiecare datã viteza, pentru a nu-i îneca pe respectivii cu praful ridicat de roţile maşinii.
â€" Am luat o grãmadã de mâncare, vorbi pentru prima datã de la plecarea de acasã, femeia. Numai’ de nu s-ar strica, Dumnezeului! îşi exprimã ea îngrijorarea.
Neculai nu avu nimic de comentat pe seama celor rostite de nevastã-sa, pãrând preocupat doar de parcarea maşinii la capãtul locului, cât mai în afara drumului. Se dãdurã jos. Amândoi se uitarã cu drag la plantele plãpânde, ce brãzdeazã terenul în şiruri lungi, paralele şi drepte, ca aliniate cu sfoara. Buruiana n-a apucat încã sã nãpãdeascã cultura, puţinele fire de ştir, nalbã ori pir, pãrând nişte apariţii şovãielnice, printre cele de porumb, scunde şi ele, dar vioaie şi sãnãtoase. Acesta e, de altfel, rolul praşilei, sã nu lase iarba sã înãbuşe culturile. La vremea asta buruienile cresc incredibil de repede. Ei ştiu cã mâine locul nu va mai arãta ca astãzi. Iarba rea capãtã tupeu. Iese din pãmânt, cu fiecare zi, mai multã, şi mai multã… Într-o sãptãmânã, dacã locul nu e prãşit, rândurile astea frumoase şi drepte nu se vor mai vedea şi întregul lot va fi o masã verde, compactã. Şi munca devine mai grea, cu fiecare zi de întârziere… â€ţMunca la câmp â€" îi place lui Neculai sã spunã, arborând o minã de înţelept tibetan â€" e uşoarã, când e fãcutã la timp…â€
Se apucarã de treabã, fãrã zãbavã. Neculai e bucuros c-au ajuns printre primii pe câmp în dimineaţa asta. Aşa îi place lui sã fie… Sã nu râdã lumea de el, cã â€ţi-a adormit nevasta pe pijama†şi de-aia nu s-a putut scula… Ce pijama!?... El nici nu doarme-n pijama. De primãvara şi pânã toamna, doarme numai în chiloţi şi în tricou. Raliţa doarme-n cãmaşã de noapte… Aşa a prins ea de la maicã-sa şi nu s-a putut schimba nici pânã-n ziua de azi… Na, cã acum a ajuns sã se gândeascã la cãmaşa de noapte a neveste-si!... Aşa umblã mintea omului, când e la prãşit!… sare de la una la alta, fãrã nici o noimã… Se duce şi se-ntoarce, se învârte, se pierde în amãnunte, sau naşte idei mãreţe, pe care le uitã însã în secunda urmãtoare. Şi astea toate, în timp ce mâinile manevreazã cu dexteritate sapa, lovind când din faţã spre înapoi, când din stânga cãtre dreapta, când din dreapta cãtre stânga… retezând cu precizie, atât buruienile plãpânde, aflate în plin proces de maturizare, cât şi â€" când şi când â€" câte un fir de porumb, acolo unde experienţa-i spune cã-i prea des… şi unde e des, nu e bine… cãci, tot din experienţã ştie cã â€ţdesu’ umple fesu’ şi raru’ umple caru’†(vorba asta bãtrâneascã, plinã de înţelepciune, o ştie Neculai încã din copilãrie, de la pãrinţii lui, ori poate de la bunici… cine mai ştie!?...)
Pe mãsurã ce înainteazã pe rând cu vitezã de melc, încercând zadarnic sã ţinã pasul cu Raliţa, Neculai observã cum câmpul se umple de oameni. Cu cei aflaţi în imediata vecinãtate se salutã şi schimbã vorbe de convenienţã; cu cei de pe loturile mai îndepãrtate doar se salutã, prin semne. Nu se întinde la vorbã, cum fãcea altã datã, când avea câte patru-cinci oameni cu ziua. Acum ştie cã trebuie sã tragã… cã fiecare minut e preţios, dacã nu vrea sã-l prindã vremea celei de a doua praşile, trudind încã la prima. Raliţa e şi mai obsedatã de lucrul acesta. Cum îl vede cã se opreşte, chiar şi pentru câteva clipe, ca sã dea vreo explicaţie vreunui vecin, cum sare cu gura pe el: â€ţHai, dã-i din mânã, dã-i din mânã! Poţi sã vorbeşti şi în timp ce dai cu sapa!â€
