Se linişti însã brusc… la fel de brusc cum se enervase. Rãmase privind prosteşte în urma poştaşului, care a ajuns deja în dreptul fântânii lui Tufan. Se simţi, o clipã, uşor jenat pentru ieşirea de adineauri… Dar şi starea asta de jenã-i trecu rapid… Îi veni sã râdã, gândindu-se la modul caraghios în care poştaşul ştersese putina. â€ţCe papagal!...â€, gândi el, apucând toarta gãleţii şi pornind spre poarta primitoare a propriei gospodãrii, care-i prefigura o nouã şansã de acces cãtre poteca ce duce spre fundul grãdinii.
De cum închise poarta, în urechi îi fâlfâi, slab ca un ecou, â€ţparola†fluieratã a lui Pãsãrilã. Îi trecu prin minte o secundã gândul cã ar putea sã se înşele, dar îl alungã imediat, cu siguranţa celui care ştie cã urechea sa n-a greşit niciodatã în astfel situaţii şi are toatã încrederea cã nici acum nu poate sã-l trãdeze. Mãreşte pasul cât poate de mult. Cei douãzeci de metri pe care-i are de strãbãtut, de la poartã, pânã la uşa casei, i se par fãrã sfârşit. Ar vrea sã alerge, dar gãleata îl încurcã. Deja, din cauzã cã a iuţit pasul, stropii de apã sãriţi din gãleatã i-au udat fleaşcã picioarele de la genunchi în jos. Şi pârdalnica de bãtãturã din talpã contribuie la încetineala cu care simte cã se mişcã. â€ţFi-ţi-ar apa a dracu’, Lucreţio!â€, înjurã Petre, în gând, fireşte. Dinspre fundul grãdinii rãsunã din nou, de astã datã ceva mai desluşit, fluieratul subţire al lui Pãsãrilã.
Ajunse, în sfârşit, pe holul de la intrare, depuse gãleata cu apã la locul ei, dupã care strigã la nevastã-sa:
â€" Am adus apa!
â€" Las-o acolo! veni rãspunsul femeii.
Bucuros cã n-a primit o altã sarcinã, ieşi repede afarã. Se opri dincolo de cadrul uşii. Mintea îi lucreazã cu febrilitate. Are nevoie de un motiv cu care sã-i justifice Lucreţiei deplasarea sa în fundul grãdinii. Cautã motivul, deşi ştie cã femeia nu va înghiţi niciuna din gogoşile lui, ea având o reprezentare clarã asupra activitãţilor â€ţgospodãreşti†pe care le desfãşoarã el periodic, în zona respectivã. Cu toate acestea, un rãspuns la întrebarea â€ţCe-ai cãutat iar în grãdinã, beţivanule?...†trebuie sã aibã pregãtit. Nu-i trebui mult . Se luminã imediat la faţã şi intrã ca fulgerul în magazia de deasupra beciului. Cotrobãi câteva clipe într-o ladã de lemn, maronie, cu capacul prãfuit, apoi, cu un ciocan şi câteva cuie în mânã, porni valvârtej spre locul unde spera sã-l aştepte încã Pãsãrilã.
De data asta, scãpat de gãleata care-i îngreunase mişcãrile şi-i udase picioarele pânã la genunchi ceva mai devreme, aproape cã aleargã, deranjat oarecum â€" dar, nesemnificativ â€", doar de bãtãtura din talpã. Ce-l îngrijoreazã acum este cã, de când a intrat în hol sã lase gãleata, n-a mai auzit fluieratul acela dãtãtor de speranţã. â€ţTe pomeneşti c-a plecat!...†gândi, îngrozit.
Într-adevãr, la gardul â€ţdintre cele douã funduriâ€, constatã cu tristeţe, dar şi cu indignare, cã de cealaltã parte a acestuia, era pustiu. Nici urmã de Pãsãrilã!...
â€" Plecaşi, nenorocitule!... rosti cu nãduf, dar cu voce scãzutã, temându-se instinctiv de a nu fi auzit de careva şi sã-i meargã vorba în sat, cã s-a tâmpit Petre Clãpãugea.
Fluierã semnalul, cu-n ultim crâmpei de speranţã, apoi se apucã sã batã cele câteva cuie pe care le strânsese pânã atunci în palmã, în ţambrele hâite ale gardului, care i se pãrurã c-ar avea mai multã nevoie de aşa ceva. Înainte de a bate ultimul cui, mai fluierã odatã consemnul, cu acelaşi rezultat însã ca şi mai devreme.
â€" Tricãããã!!!... Tricãã!!... auzi, mai întâi prelung, apoi scurt şi retezatã brusc, rãzbãtând slab, ca venitã tocmai din infern, chemarea poruncitoare, de caporal iritat, a Lucreţiei.
