Autor:	Liviu Gogu ( liviu44 ) - [ PROZA ]
Titlu:	Å¢uica lu’ Pãsãrilã

â€" Al dracu’ Pãsãrilã!... Al dracu’ Pãsãrilã!... nu mai conteneşte Petre Clãpãugea sã exclame înciudat, învârtindu-se ca o curcã-n buruieni, prin curtea propriei gospodãrii. Luã lopata ce sta sprijinitã de zidul casei şi-o mutã, fãrã nici un motiv, în colţul format de gardul ce împrejmuieşte curtea pãsãrilor şi magazia de deasupra beciului. Mai înjurã de câteva ori cu nãduf, apoi ocoli curtea pãsãrilor, trecu de veceul din scânduri, înnegrit de vreme şi hâit spre stânga de-ai fi zis cã stã gata sã se prãbuşeascã şi porni pe cãrãruia îngustã, printre straturile de zarzavat â€" cam pârlite şi îngãlbenite de secetã â€", spre fundul grãdinii. El şi Pãsãrilã au curţile â€�ţfund în fund”, cum îi place lui sã spunã. Adicã fundul curţii lui Pãsãrilã pleacã exact din fundul curţii lui Clãpãugea. Cele douã â€�ţfunduri” sunt despãrţite printr-un gard, la fel de vechi şi scâlciat ca şi veceul pe lângã care abia trecuse. Toatã reflecţia asta despre fundurile curţilor lor, o fãcuse el mai demult, acum nu-i arde de filozofie... şi nici de glumã. E nervos… E supãrat pe Pãsãrilã… pe viaţã… pe toatã lumea. Simte cã o gurã de ţuicã l-ar lecui de toatã neliniştea ce-i umblã acum prin organism, aşa cum împãrtãşania linişteşte sufletul muribundului, dându-i, acolo, pe patul de moarte, liniştea pe care nu şi-a gãsit-o toatã viaţa. â€" Pãi, cum?... Crezi cã scapi?... Al dracu’ tu Pãsãrilã!... Las’ cã te fluier io!... Te faci c-ai uitat, nenorocitule, ai?... bodogãneşte Clãpãugea, cu voce scãzutã dar plinã de obidã, în timp ce pãşeşte apãsat spre locul cu pricina, îndepãrtând, când şi când, din reflex, câte o creangã de prun ce tinde ameninţãtor sã-i scoatã ochii. â€" Fiu, fiu, fiuuuu, fiu!... fluierã el pe lângã gard â€�ţparola de recunoaştere”, cu speranţa cã-n clipa urmãtoare va vedea silueta deşiratã a vecinului sãu iţindu-se printre rândurile de vie, camuflând cu mâna gâtul â€�ţjumãtãţii” de ţuicã de corcoduşe, ce ar trebui sã tindã sã-i iasã rebelã dintr-un buzunar al pantalonilor. Spre disperarea sa, nu se întâmplã nimic. Mai fluierã de vreo douã-trei ori în acelaşi mod, însã, din pãcate şi cu acelaşi rezultat. Resemnarea şi speranţa se luptã pe viaţã şi pe moarte, în sufletul sãu. O parte din el şi-a luat adio de la ţuica lui Pãsãrilã, însã o altã parte n-ar pleca încã de lângã gardul ce desparte cele douã proprietãţi (â€�ţcele douã funduri”, ar fi spus el în momente mai bune), trãgând încã nãdejde la o miraculoasã apariţie a aducãtorului leacului supãrãrilor sale. â€" Tricãããã!!!... Tricãã!!... auzi Clãpãugea, slab ca un ecou, vocea Lucreţiei, nevastã-sa. Sau, poate cã n-a auzit… I s-a pãrut doar… Rãmase ţintuit locului. Ascultã, cu toate oasele, cartilagiile, şi membranele urechilor puse în alertã. Nu trebui s-aştepte prea mult, pentru cã la foarte scurt timp chemarea se repetã, pe o tonalitate superioarã şi cu-n început evident de iritare. Cãpãtând certitudinea cã a auzit bine de prima datã, lui Petre îi pieri pentru moment pofta de ţuicã, se înfipse cu mâinile în buruienile crescute din abundenţã în apropierea gardului, rupse în grabã câteva mãnunchiuri, le puse la subraţ şi porni în vitezã spre casã. Rãspunse abia când ajunse la poarta grãdinii: â€" Ho, fã! Ce-i?... Ce ţipi aşa?... Vorbise pe un ton care, deşi se voia arţãgos şi autoritar, nu reuşea decât sã trãdeze bãrbatul docil în casa cãruia, incontestabil, cântã gãina. â€" Unde boala umbli? Ce-ai cãutat în grãdinã? Umbli toatã ziua nãuc, de colo-colo… cã nu ştie omu’ de unde sã te ia când are treabã cu tine, începu sã turuie Lucreţia cea veşnic iritatã şi pusã pe cârâialã. â€" Umblu â€�ţde colo-colo”!... o îngânã Clãpãugea. Am fost s-aduc nişte iarbã la orãtãniile astea, se justificã el, în timp ce aruncã peste gard, la pãsãri, braţul de iarbã smuls la repezealã, cu câteva momente mai devreme. De cum bãlãriile atinserã pãmântul, vreo treizeci şi cinci â€" patruzeci de gãini se nãpustirã asupra lor, de parcã n-ar fi mâncat nimic în ziua respectivã. â€" Ia uite-le ce mãnâncã, sãrãcuţele! exclamã Petre, zâmbind, mândru de fapta bunã pe care tocmai o fãcuse, fãrã sã fi avut vreo clipã intenţia asta. â€" Da!... Dacã nu erai tu, mureau de foame, îl zeflemisi femeia. Zi-i, mai bine, cã iar dã târcoale pe lângã gard, â€�ţpãluga” aia cu sticla de ţuicã-n buzunar. â€�ţPãluga”, este a doua poreclã a lui Stemate în preferinţele consãtenilor sãi, dupã cea de â€�ţPãsãrilã”, cãruia â€" înalt şi slab, fiind â€" ambele îi vin â€�ţca turnate”. â€�ţAş vrea eu sã dea târcoale, da’ nu dã, nenorocitu’!...”, gândi Petre, urmãrind tãcut şi distrat dansul haotic şi agitat al pãsãrilor printre firele de iarbã. â€" Hai!... Nu mai sta şi te holba la pãsãri, de parcã acu’ le-ai vedea prima datã!... reluã Lucreţia pe un ton rãstit de astã datã, aducându-şi aminte de ce-l strigase acum câteva momente. Ia o gãleatã şi fugi de-mi adu apã de la Tufan, cã vreau sã pun nişte fasole la fiert. â€" Mã duc acu’!... rãspunse bãrbatul, cam fãrã chef, întrucât sarcina pe care tocmai o primise îl îndepãrta nepermis de mult de gardul din fundul grãdinii, unde ar fi putut sã aparã totuşi â€�ţmãgaru’” de Pãsãrilã, cu ţuica lui acrã şi puturoasã. Pare-se cã de la Esop încoace â€" ori poate, dinaintea lui, cine ştie? â€" tot ce nu putem ajunge ni se pare acru, iar, mai nou, şi puturos. Petre Clãpãugea nu a auzit de vulpea lui Esop şi, cu siguranţã, nici aceasta de el, dar se pare cã, cel puţin sub acest aspect, punctele lor de vedere coincid şi se confirmã reciproc peste milenii. â€" Da’, mişcã-te mã’ omule odatã, cã’ nu pun fasolea la fiert la noapte! se rãţoi femeia din nou, vãzându-l cum â€�ţcalcã de douã ori într-un loc”, cum obişnuieşte ea sã numeascã încetineala asta în mişcãri a bãrbatului sãu. Petre nu mai zise nimic. Se desprinse cu oarecare vioiciune din locul unde rãmãsese pironit, cufundat în contemplarea ospãţului agitat al pãsãrilor, pãtrunse în holul de la intrare, luã de pe bãncuţa special conceputã, o gãleatã roşie de â€�ţplastic” aproape goalã, ieşi în curte, goli restul de apã la rãdãcina unui butuc de vie şi porni în grabã spre fântânã. De data asta Petre chiar se grãbeşte… E fericit cã trebuie sã se grãbeascã. Are chiar douã motive s-o facã. Se grãbeşte pentru Lucreţia, care trebuie sã punã fasolea la fiert şi pentru el, care, ca un optimist incurabil ce este, mai trage nãdejde cã dacã nu va întârzia mult la fântânã, ar mai putea avea o şansã la â€�ţîntâlnirea” cu ţuica lui Pãsãrilã (ordinea motivelor e â€�ţpuţin” diferitã, dar aspectul acesta e lipsit de importanţã). Fântâna cu pricina se aflã la cinci curţi de locuinţa lui Clãpãugea. Fusese construitã cu multã vreme în urmã, de Moş Tufan, bunicul lui Radu Tufan, acesta din urmã fiind vãr de-al doilea cu Lucreţia. De la fântâna lui Tufan lua apã toatã uliţa. Chiar şi cei care între timp îşi fãcuserã fântâni în curte, veneau tot aici, atunci când aveau de fiert fasole ori vreo pasãre mai bãtrânã, sau când spãlau rufe. Deşi grãbit, calcã cu grijã, şchiopãtând uşor din cauza bãtãturii din talpa piciorului stâng ce-l sâcâie de ceva vreme. O salutã mecanic pe Margareta lu’ Fâşneaţã, care se chinuieşte sã bage-n curte o gâscã greoaie şi crãcãnatã, însoţitã de vreo zece â€" doisprezece boboci dolofani şi gãlãgioşi, ce ciuguliserã pânã atunci iarba mãruntã de pe marginea şanţului. De pe o scarã de lemn sprijinitã de peretele casei, Mihai Fâşneaţã însuşi â€" care se strãduia, pare-se, sã regleze o antenã parabolicã, fixatã aproape de streaşinã â€" ridicã mâna în semn de salut. â€" Las-o dracu’, c-o dereglezi mai rãu, bãi Mihaie! îi strigã Petre, cu aerul individului trecut prin astfel de pãţanii. Mai bine cheamã-i p-ãia!... Îţi dau io numãru’ de telefon, dacã vrei… â€" Îi dau io de cap, n-ai grijã! rãspunse Fâşneaţã hotãrât sã rezolve singur problema. â€" Aia se regleazã şi ea dupã azimut, mã… nu aşa… la ochiometru â€" nu se lãsã Clãpãugea. â€" Am io â€�ţazimutu’” colo!... îl lãmuri Mihai, indicând-o cu mâna pe fiicã-sa, care stãtea sprijinitã cu spatele de tocul uşii întredeschise, urmãrind alternativ, acţiunea tatãlui sãu asupra antenei şi rezultatul produs de aceasta asupra imaginii de la televizor. Ia zii Florico, cum îi?... â€" Treaba ta!... rosti Clãpãugea pentru sine, îndepãrtându-se şi prinzând din zbor un â€�ţnu-i bine”, rostit de Florica drept rãspuns la întrebarea tatãlui sãu. În ciuda şchiopãtatului, drumul pânã la fântânã şi-napoi îl parcurse destul de repede, de spaima cã din cauza apei ar putea pierde ţuica. Îi veni sã râdã. â€�ţE ca şi cum aş da ţuica, pe apã â€" îşi zise. Ce-ar mai râde pãluga de Stemate, de i-aş spune!” Dându-şi seama cã zâmbeşte aproape cu toatã gura, mergând singur pe uliţã, îşi reprimã jenat surâsul ce-i împodobise, câteva clipe, fizionomia, privind totodatã în stânga şi-n dreapta, de teamã sã nu-l fi vãzut cineva â€�ţrâzând ca prostu’ în târg”. De la distanţã-l zãri pe Neculai, poştaşul, pedalând alene la bicicleta lui cea nouã şi roşie â€�ţca fãtãciunea de scroafã, abia scãpatã de la vier” â€" cum o descrisese Pãsãrilã, în ziua când îl vãzuse etalându-se prima datã cu ea prin sat. Nu-i acordã nicio importanţã. â€�ţCine sã-mi scrie mie!...” se întrebã retoric. De altfel, nici nu-l suportã pe individul ãsta sclifosit şi fals, care-şi alege cuvintele cu grijã şi se chinuieşte sã încropeascã expresii alambicate, pe care probabil cã nici el însuşi nu le înţelege, de la â€�ţînãlţimea” celor opt clase primare pe care, cu chiu cu vai, a reuşit sã le termine. Chiar regretã cã respectivul îi iese în cale, tocmai acum când e aşa de grãbit. â€�ţAcum sigur o sã se opreascã sã stea de vorbã cu mine şi-o sã înceapã sã-mi îndruge cine ştie ce tâmpenie, cu vorba lui întortocheatã.” Neculai se opri, contrar aşteptãrilor lui Clãpãugea, chiar la poarta lui, fãrã sã descalece, rãmânând aşezat pe şaua bicicletei, cu-n picior sprijinit în pãmânt şi cu celãlalt pe pedalã. â€�ţCrede cã poziţia asta-l face sã parã important”, se gândi Petre Clãpãugea, sugrumând, din nou, cu brutalitate, un zâmbet care se încãpãţânase sã-i rãsarã pe buze. â€�ţDacã s-a oprit la poarta mea, înseamnã cã are ceva pentru mine” emise el un raţionament logic. â€�ţDa’, nu putea tãntãlãu’ sã vinã pânã-n locu’ unde sunt io? Trebuie sã m-aştepte la poartã, ca sã-mi dea scrisoarea?... Mare nãtãrãu!...” â€" Pe mine m-aştepţi mã, Neculae? întrebã când ajunse la doi â€" trei paşi de poştaşul rãscrãcãnat pe bicicleta roşie. â€" Sigur cã pe mata, nea Petricã!... Ai corespondenţã, rãspunse cel întrebat, cu emfaza-i caracteristicã, în timp ce cautã sârguincios printr-un teanc de plicuri, prins la jumãtate cu-n elastic bleu. â€" Ce am mã?... se prefãcu Petre cã nu înţelege, lãsând gãleata pe asfaltul crãpat şi prãfuit. â€" O scrisoricã, nea Petricã, o scrisoricã!... se simţi poştaşul dator sã traducã cele rostite anterior, fãrã a sesiza bãşcãlia cu care-l trateazã interlocutorul sãu. â€" Aşa zii, Neculae, tatã!... Ca sã-nţeleg şi io!... Auzi?... schimbã el brusc tonul, ca şi când şi-ar fi amintit brusc o întrebare ce-i stãtea de multã vreme pe limbã. Unde-ai învãţat tu sã vorbeşti aşa frumos?... Ca dupã carte, aş zice!... Ca dupã carte!... â€" Ei!... Autodidact, nea Petricã!... Autodidact!... â€" Auto… ce, mã?... â€" Adicã, am învãţat singur, rãspunse Neculai scurt, înţelegând într-un târziu, cã celãlalt îşi bate joc de el. Ia de colea! mai spuse, pe un ton protocolar, întinzându-i scrisoarea şi dorind, în acelaşi timp, sã-i transmitã cã discuţia s-a încheiat. Petre Clãpãugea, care are motivele sale â€�ţîntemeiate” ca discuţia sã nu se prelungeascã, fu mulţumit cã poştaşul sesizase faptul cã e â€�ţluat în cãruţã” şi cã el e cel care iniţiazã încheierea acesteia. Privi cu o oarecare curiozitate plicul pe care i-l întinde slujbaşul de la Poşta Românã, îl luã cu o mişcare reţinutã, care trãda însã o uşoarã nervozitate, şi-l studie pe ambele feţe, încercând sã gãseascã vreun indiciu care sã-l conducã spre aflarea expeditorului, înainte de a-l deschide. â€" E de la bancã, îl informã Neculai, cu insolenţã. â€" Ce bancã, mã???... Clãpãugea recunoscuse, în urma examinãrii anterioare, plicul şi ştie acum cã poştaşul are dreptate, iar faptul acesta-l enerveazã peste mãsurã. Tonul obraznic al aducãtorului scrisorii îl iritã şi mai tare, riscând ca toatã supãrarea pe bãnci şi pe bancheri pe care-o acumulase Clãpãugea în ultima vreme, sã se verse asupra acestuia. â€" Io de unde sã ştiu!... Matale ştii mai bine unde nu ţi-ai plãtit rata, replicã Neculai, la fel de tãios, într-un moment de proastã inspiraţie, pe care-l regretã imediat. â€" Cine, mã, nu-şi plãteşte ratele?... Hai, mã?... şuierã printre dinţi Petre, fãcând ameninţãtor un pas spre neinspiratul poştaş. Uite mã, ce fac io cu scrisoarea ta!... Uite!... Na!... rosteşte cu nãduf, rupând în bucãţi mãrunte scrisoarea ce abia-i fusese înmânatã. Asta fac!... Na!... Asta fac!... Asta fac!... continuã sã bodogãneascã, jucând în picioare bucãţile mici din scrisoare împrãştiate pe jos. Io nu-mi plãtesc datoriile, hai?... Io, Petre Clãpãugea?... Mããã, mâncaţi-aş ficaţii tãi!... Unde eşti, mã?... Abia când rosti ultima întrebare, observã Petre cã vorbeşte singur, întrucât Neculai nu mai era. Se-ntoarse şi-l vãzu pedalând gospodãreşte în direcţia de unde venise el cu gãleata cu apã. Atât de concentrat fusese pe ruptul scrisorii şi pe cãlcatul în picioare a resturilor ei, încât nici mãcar nu-l observase când, simţind probabil furtuna din privirile sale, îşi pusese bicicleta în mişcare, dornic, cu siguranţã, sã mãreascã cât mai repede distanţa dintre ei.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]