â€" Gata, mãi Mariane! Opreşte dracu’ mãgãoaia şi hai sã mâncãm, cã-mi scapãrã ochii-n cap de foame! îi urlã în ureche Mitiţã â€" buldozerist, ca şi el â€" cocoţat cu picioarele pe scara utilajului, susţinându-se cu braţul drept trecut prin fereastra deschisã a acestuia.
â€" Ho, mã! Ce ţipi aşa?! Dã-te jos, c-acuş îs gata! îi rãspunse Marian, fãrã a-şi desprinde privirea de pe suprafaţa de pãmânt din faţa lamei buldozerului.
â€" Hai, cã altfel mâncãm fãrã tine! mai strigã Mitiţã, sãrind în lateral de pe scara utilajului, apoi Marian îl zãri cu coada ochiului îndepãrtându-se în pas alergãtor.
Opri motorul şi privi cãtre locul spre care se îndrepta colegul sãu. În stânga, pe iarbã, la marginea fâşiei curãţate de vegetaţie şi acoperitã parţial cu pietriş, care avea sã devinã în curând o importantã autostradã, îi zãri pe Petricã Chioru â€" un tractorist saşiu din Lunca(1) â€" şi pe nea Marin Târgoveţu â€" un şofer de autobasculantã din Clondiru(2) â€" care improvizaserã deja â€ţmasa de campanieâ€, pe o roatã de rezervã, peste care aşezaserã o placã pãtratã de OSB(3).
â€" Ce vii mã cu mâna-n gurã! îl auzi Marian pe nea Marin strigându-i lui Mitiţã. Ai adus faţa de masã?
Nea Marin era un bãrbat solid, de vreo cincizeci de ani â€" adicã cu vreo douãzeci de ani mai în vârstã decât ei trei, care se â€ţînvârteau†cu toţii în jurul a treizeci â€" de care se lipiserã încã din primele zile ale activitãţii lor pe şantier, iar apropierea se produsese de la sine, fãrã ca vreunul din ei sã-şi fi dorit în mod expres acest lucru.
Marian se uitã mai mult din reflex, în stânga şi-n dreapta şi constatã cã era printre ultimii care întraserã în pauza de masã. În ambele pãrţi, pe marginea fâşiei în lucru, pe grupuri constituite dupã afinitãţi, colegii lui serveau deja prânzul. Doar la vreo sutã de metri în spate, cãtre punctul iniţial, printre alte zeci de utilaje oprite, mai zãri deplasându-se cupa unui excavator, care îşi efectua ultimele mişcãri, întrucât dupã doar câteva clipe se opri şi acesta.
Ajunse lângã masa improvizatã, cam în acelaşi timp cu Mitiţã, care se înapoie, tot în pas alergãtor, fluturând faţa de masã â€" în fapt, o bucatã pãtratã de folie din plastic â€" pentru care fusese, mai în glumã, mai în serios, apostrofat de prietenul lor mai vârstnic. Depuse sacoşa cu mâncarea lângã masa improvizatã, apoi, dupã ce-şi spãlã mâinile alãturi de ceilalţi, turnându-şi reciproc, pe rând, apã dintr-un bidon verde de plastic, purceserã cu toţii la a-şi etala, pe suprafaţa de OSB acoperitã cu folia lui Mitiţã, merindele aduse de acasã. Curând aceasta se umplu cu felii de pâine, salam, brânzã, ceapã, roşii, castraveţi şi alte asemenea.
â€" Staţi aşa! Nu mãnâncã nimeni! rosti cu voce ridicatã nea Marin, parodiind un mod de exprimare autoritar cazon, în timp ce scoate din buzunarul pantalonilor de salopetã, decoloraţi de purtarea îndelungatã, o sticlã de 250 de mililitri plinã cu un lichid gãlbui. Uite ce-are tata pentru voi! Io nu pot sã beau, cã ies pã şosea, da’ la voi merge... Hai, poştiţi-o(4) repede, pân’ n-apare, ştiţi voi cine!... continuã el, pasându-i recipientul lui Marian, a cãrui mânã se întinse prima.
â€" Asta-i licoare de Clondiru, fraţilor! exclamã încântat Marian, în timp ce deşurubeazã dopul din plastic al sticlei, iar privirea-i scruteazã prevãzãtoare, zona de unde-ar putea sã vinã pericolul.
Pericolul este, în cazul de faţã întruchipat de însuşi Jean Pericol â€" cum îl porecliserã ei pe inginerul Vişan â€" şeful tronsonului de drum la care lucreazã şi care e perceput printre muncitori, drept un tip ranchiunos, chiţibuşar şi neiertãtor, care pãrea cã vâneazã greşeli, pentru a-şi satisface plãcerea de a sancţiona. Nea Marin era însã singurul care, atunci când vorbea despre el, nu-i utiliza, nici porecla, nici numele, ci, cel mai adesea, expresii de genul: ştiţi voi cine... sau ştiţi voi care...
Sticla circulã cu repeziciune, de la unul la altul, pe sinuosul traseu mânã-gurã-mânã-gurã, golindu-se cât ai clipi, dupã care toţi patru începurã sã mãnânce în linişte, servindu-se fiecare din tot ce se afla pe masã, fãrã a ţine seama de apartenenţa produselor pe care le introduceau în gurã.
Din când în când, printre înghiţituri şi molfãituri, mai rãzbãtea câte-o întrebare scurtã, câte-un rãspuns monosilabic, vreo constatare, ori confirmare, sau infirmare.
â€" Ei! Mulţumesc, Doamne! îşi încheie, în mod evlavios nea Marin prânzul, bãtând cu mâna dreaptã o cruce mare, ortodoxã. Strângeţi voi masa bãieţi, continuã el, pentru cã eu trebuie sã plec... altfel nu-mi fac cursele pân’ disearã şi-mi taie din bani nemernicu’ ãsta... ştiţi voi care!...
â€" Nicio grijã, nea Marine! Du-te şi fã-ţi cursa, cã ne ocupãm noi! îl asigurã Petricã înţelegãtor, cu-n ochi la el şi altul scrutând tãriile cerului.
â€" Da’ oricât de tare m-aş grãbi, nu pot sã plec fãrã sã vã spun bancul pe care l-am auzit asearã-n maxi-taxi. Acuma şi cu-n minut în sus, în jos... tot una-mi este, se rãzgândi şoferul, pentru care tentaţia de a spune bancul fu, pare-se, mai puternicã decât teama cã n-o sã-şi poatã face norma.
â€" Ia s-auzim! strigã entuziasmat Mitiţã.
â€" Bine! Da’ o sã-l scurtez rãu de tot, cã mã grãbesc, îi avertizã el. Iatã! Cicã o femeie de serviciu... Nicio legãturã cu nevastã-ta, Mariane! ţinu sã precizeze, cu sinceritate, adresându-se celui numit, realizând în ultima clipã cã soţia acestuia â€" Marieta â€" era femeie de serviciu la primãrie.
â€" Hai bre, zii! Ce dracu’, mã ştii pã mine ãla supãrãcios? îi alungã Marian temerea, nerãbdãtor s-audã bancul.
â€" Bun! Deci... cum spuneam... o femeie de serviciu, care fusese violatã de curând, aflându-se la Poliţie pentru a da o declaraţie în legãturã cu ceea ce i se întâmplase, povesteşte poliţistului cum, în timp ce spãla un coridor lung şi ajunsese cam pe la jumãtatea acestuia, s-a trezit faţã în faţã cu violatorul. â€ţBine, dar de ce n-ai fugit?†a întrebat-o nedumerit poliţistul. â€ţPãi, unde era sã fug, domnu’ plutonier? În stânga era perete, în dreapta tot perete, iar în spate... abia spãlasem...â€
Sfârşitul bancului, deşi spus cam telegrafic, declanşã instantaneu hohotele de râs ale auditoriului. Marian râde mai tare decât toţi... Râde chiar şi cel care-l spusese, contaminat de veselia pe care a creat-o.
â€" Tare!!! exclamã Marian, când reuşi, în sfârşit, sã-şi potoleascã râsul.
â€" Gata, fraţilor! Am plecat! le strigã nea Marin, întorcându-se pe cãlcâie şi pornind cu pas viu, hotãrât, spre autobasculanta opritã pe marginea drumului în lucru, la vreo treizeci de metri de locul în care prânziserã.
Dupã ce participã, alãturi de ceilalţi doi la strângerea mesei improvizate şi fumã o ţigarã, tot în compania acestora, Marian îşi reluã activitatea. Excavatorul începu sã se mişte... când înainte... când înapoi... când descriind anumite curbe, unele mai ample, altele mai strânse... când deplasându-se pe traiectorii rectilinii... toate aceste însã pe fondul sonor al zgomotului asurzitor produs de motorul Diesel al utilajului, zgomot care pe Marian nu-l mai deranja de multã vreme.
Deşi la început râsese cu poftã, pe mãsurã ce timpul trecea, bancul începu sã-l obsedeze din ce în ce mai tare.. Mai întâi, în mintea lui se nãscu, mai mult în glumã, întrebarea â€ţoare ce-ar fi fãcut Marieta, dacã ar fi fost în locul ãleia din banc?†â€ţCu siguranţã â€" îşi rãspunde singur, încurajator â€" ea ar fi strigat ca din gurã de şarpe şi-ar fi fugit fãrã nicio reţinere, pe-acolo pe unde spãlase.â€
Cu toate cã rãspunsul pe care şi-l furnizase era unul destul de convenabil, plauzibil şi liniştitor, Marian se trezi însã, aproape instantaneu, asaltat de o altã imagine, aceea a Marietei care, atunci când se întâmpla ca el sã calce pe linoleumul proaspãt spãlat din garsoniera lor, ţipa ca apucata şi-l ameninţa: â€ţMarian, nu cãlca acolo, pânã nu se usucã, cã-ţi rup picioarele!†Prin urmare, dacã lui ar fi în stare sã-i rupã picioarele pentru un astfel de fleac, atunci de ce nu s-ar putea lãsa şi ea violatã din acelaşi motiv. â€ţPânã la urmã â€" se gândi el â€" ce doare mai tare? Când îţi rupe cineva un picior, sau când te...†Realizã repede însã cã argumentul e ridicol. Se întâmplase de multe ori sã calce pe suprafaţa peste care femeia abia trecuse cu mopul şi, fireşte, niciodatã ameninţarea nu se soldase cu punerea ei în practicã.
Se simţi complet derutat. Nu reuşeşte sã înţeleagã, oricât s-ar fi strãduit, de unde-i venea îndoiala aceasta ciudatã. Îşi recunoaşte sincer sieşi cã în cei aproape cinci ani de cãsnicie, Marieta nu-i dãduse niciodatã vreun motiv cert de gelozie, cu toate cã el, când are un pahar în plus â€ţla bordâ€, mai face câte-o crizã, dar de îndatã ce se trezeşte, îşi dã seama de şubrezenia temerilor sale şi chiar se simte, în sinea lui, ruşinat de felul în care a putut sã gândeascã.
â€ţO fi de la ţuica lu’ nea Marinâ€, încercã o nouã explicaţie pentru frãmântãrile sale. â€ţŞi totuşi!... Ce-am bãut?!... Doar nu m-am îmbãtat dintr-o gurã de rachiu!...â€
Îşi propuse sã se gândeascã cu orice chip la altceva. Încercã sã se înduioşeze, aşa cum i se întâmpla de fiecare datã, gândindu-se la chipul blând şi zâmbitor al mamei sale, stinsã prematur acum trei ani... Paradoxal însã trãsãturile acesteia prinserã a se metamorfoza, încet-încet â€" fãrã ca voinţa lui, ce pãrea de-a dreptul paralizatã, sã poatã interveni â€" în cele ale Marietei care, în mijlocul unui hol pe jumãtate spãlat, aştepta imobilã violatorul, neîndurându-se sã calce peste porţiunea de gresie, încã umedã, din spatele sãu.
â€ţAl dracu’ banc!... şi-al dracu’ nea Marine!... Ce-mi fãcuşi mata mie!...†gândi Marian cu nãduf, deşi în strãfundul sufletului sãu ştia cã bietul om n-avea nicio vinã şi cã toate acestea nu-şi aveau originea decât în mintea lui întortocheatã.
â€ţE doar un banc, mãi tembelule!†îşi strigã apoi în gând, imaginând un ton cât mai autoritar, care nãdãjduia cã-i va speria gândurile negre, lãsându-l sã se linişteascã. â€ţBancurile â€" continuã Marian sã-şi explice, schimbând tonul imaginar, cu unul sfãtos â€" sunt nişte glume, inventate de oameni cu talent în chestii d-astea şi care pe noi trebuie sã ne facã sã râdem... Înţelegi?†Întrebarea de la final şi-o adresã, fireşte, tot lui. â€ţÄ‚ia din bancuri â€" se autoconsilie el mai departe â€" şi felul în care se poartã ei, nu sunt decât invenţii. Oamenii adevãraţi nu fac chestii ca alea pe care le auzim noi în bancuri.†Apoi, ca sã fie şi mai convingãtor cu sine însuşi, îşi dãdu ca exemple bancurile cu animale: â€ţAi vãzut tu urs,... sau vulpe... sau iepuraş, care sã vorbeascã? Nu, bineînţeles! Cum era sã vezi?! Aşa ceva se-ntâmplã doar în bancuri... în poveşti... în chestii d-astea!â€
Simţi cã s-a mai liniştit puţin, iar acest fapt îl fãcu mai încrezãtor. Continuã însã sã se dãdãceascã, cu speranţa cã mai multe argumente îi vor şterge definitiv â€ţpata†de pe creier. Astfel, îşi dãdu nenumãrate exemple, selectând din bancurile cunoscute, doar pe acelea care aveau ca subiecte aspecte fantastice.
Paradoxal însã, pe mãsurã ce disertaţiunea sa cãtre sine progreseazã, încrederea în puterea argumentelor începe sã-i scadã, iar îndoiala i se cuibãreşte din nou în suflet.
â€ţCe încerc eu sã-mi dovedesc aici?!...†se întoarserã brusc gândurile lui Marian cu o sutã optzeci de grade. â€ţNormal cã bancurile nu sunt toate adevãrate, dar sunt unele care pleacã de la poveşti care s-au întâmplat... Se ştie asta!... Şi-atunci, eu de unde pot fi sigur cã n-a fost vreodatã o femeie de serviciu care, o fi considerat cã e mai bine sã stea sã i-o tragã unu’, decât sã calce pe unde abia spãlase. Iar dacã uneia i s-o fi întâmplat, de ce nu i s-ar mai întâmpla şi alteia?!... Ei, asta aş fi io mulţumit sã ştiu: Marieta ar sta?...â€
Şirul gândurilor îi fu oprit de apariţia intempestivã a lui Jean Pericol, care, plin de importanţã, cum se arãta de obicei, îi fãcu semn cu mâna sã opreascã buldozerul şi sã coboare.
â€" Hai cu mine! Rosti scurt inginerul când îl vãzu pe Marian coborât din cabinã, apoi se întoarse pe cãlcâie şi porni grãbit, spre o destinaţie doar de el ştiutã.
Marian îl urmã îndeaproape, tãcut, convins fiind cã-i fãcuse rost de ceva muncã suplimentarã.
