Calcã grãbit şi cu paşi mari, ca şi când ar fi pe cale sã-ntârzie la cine ştie ce întâlnire importantã. S-a înserat de-a binelea, fapt care face sã nu observe plombele mai proeminente din asfaltul proaspãt reabilitat al drumului, ce foloseşte atât drept carosabil, cât şi ca trotuar, astfel cã, din când în când, se trezeşte târşâindu-şi involuntar câte un picior şi dezechilibrându-se uşor. â€ţCine mã vede, crede cã-s beatâ€, gândi Matei, redresându-se dupã încã unul din nenumãratele astfel de incidente.
De când coborâse din autobuzul cu care se-ntorcea searã de searã din oraş, o ţine tot aşa, fãrã a slãbi ritmul şi tot are impresia cã bate pasul pe loc. Drumul e aproape pustiu. Lãtrãturi rãzleţe, zgârie când şi când, liniştea serii.
Tot drumul, nu fãcu altceva decât sã-ncerce a-şi imagineze reacţia bãtrânei, la vederea bucãţii de metal. În mintea sa se nasc şi se deruleazã cu repeziciune, o mulţime de scenarii posibile, printre care se interpune cu obstinaţie, din moment în moment, acela în care, dupã o scurtã examinare, faţa femeii se destinde într-un zâmbet îngãduitor, rostind apoi cu blândeţe: â€ţ Ce boala, mã Matei! Acesta-i aur?â€
Ajunse, în sfârşit, la poartã, o deschise, iar scârţâitul strident al acesteia, îi reaminti cã trebuie s-o ungã neapãrat. O închise cu acelaşi zgomot nesuferit, apoi se întoarse şi porni cãtre intrarea în casã. Abia acum realizã faptul cã în curtea lui se aflau persoane strãine. Uşa de la verandã e deschisã şi în pragul ei stã tanti Sofia lu’ nea Miticã Burghelea, care locuia trei case mai la vale, iar fiicã-sa cea mare, Anişoara â€" care, la cei douãzeci şi doi de ani, se mãritase şi â€ţdezmãritase†de vreo douã ori â€" intrã grãbitã în bucãtãria de varã, ocolind-o cu abilitate pe baba Voica, prietena de-o viaţã a bunicii lui Matei, care tocmai pãrãsise respectiva încãpere.
Sesizã, nedumerit la început, faptul cã toate acele persoane erau îmbrãcate în negru, apoi, apropiindu-se, observã pe verandã, înapoia femeii din prag, sfeşnicul înalt în care ardeau cu flãcãri liniştite, câteva lumânãri de cearã. Se opri brusc… Înţelese… A ajuns prea târziu…
Stãtea încremenit. Ar fi vrut sã înainteze, dar picioarele nu-i mai dãdeau ascultare. O vãzu pe Ica ieşind din bucãtãria de varã şi venind fuguţa spre el. Avea ochii roşii de plâns, purta o rochie neagrã, pe care Matei nu i-o recunoscu â€" o împrumutase probabil de la vreo vecinã â€" iar pãrul îl avea strâns într-un batic subţire, tot negru.
Îl cuprinse cu amândouã braţele pe dupã mijloc, îl îmbrãţişã strâns, protector şi-şi sprijini capul de pieptul lui.
â€" Am încercat sã te sun… de mai multe ori… da’ cred cã ţi s-a închis telefonu’, rosti ea, cu vocea rãguşitã şi uşor gâtuitã, de un plâns ce stãtea gata sã izbucneascã.
â€" Când s-a întâmplat? întrebã el, stãpânindu-şi cu greu tremurul vocii.
â€" Pe la trei… a gãsit-o Costel. S-a culcat dupã masa de prânz şi nu s-a mai trezit, rãspunse femeia. Hai în casã! mai rosti ea.
Reuşi sã se urneascã şi porni spre uşa larg deschisã, din cadrul cãreia dispãruse femeia pe care-o zãrise acolo, cu câteva clipe mai devreme. Ica îl însoţeşte, pãşind agale alãturi de el, cuprinzându-l cu braţul drept pe dupã mijloc, într-un gest simbolic de susţinere.
Pãtrunserã în antreul devenit pentru moment capelã, iar mirosul puternic de cearã topitã şi tãmâie, îi reînvie lui Matei pentru câteva clipe, imagini vechi şi adânc ferecate în tainiţele memoriei sale, pe care însã realitatea â€" totdeauna mai dureroasã decât momentele similare din trecut, îndulcite oarecum de trecerea timpului â€" le goni cu brutalitate, readucându-l aproape instantaneu în prezent.
Pe o masã, spre capãtul din dreapta al antreului, vãzu sicriul, în care bãtrâna pãrea cã doarme, cu o lumânare stinsã, fixatã între degetele palide şi osoase ale mâinilor încrucişate pe abdomen. În stânga sicriului, în picioare, rezematã de perete, stã tanti Sofia, retrasã acolo din cadrul uşii, cu câteva clipe mai devreme, iar pe dreapta acestuia, fiecare pe câte un scaun, stãteau cuviincioase, cu mâinile în poalã, alte douã femei din vecini, Marcela şi Ioana, ambele trecute binişor de patruzeci de ani. Toate-l urmãresc pe Matei cu priviri pline de compasiune.
â€" Dumnezeu s-o ierte! rosti el cu vocea gâtuitã, în clipa în care dãdu cu ochii de ele.
â€" Dumnezeu s-o ierte! rãspunserã şi ele, slab şi afectat, aproape în acelaşi timp, continuând sã-l priveascã.
Deşi copleşit de durere şi cu sufletul gol, îi mulţumi în gând Icãi, pentru faptul cã se ocupase de tot, pânã la venirea lui. Ştia cã nu-i fusese uşor nici ei, deşi bãtrâna avusese totul pregãtit din timp, aşa cum cei mai mulţi dintre oamenii în vârstã obişnuiesc. Chiar şi sicriul şi-l cumpãrase în urmã cu mai bine de zece ani şi-l ţinuse depozitat în podul casei.
Spre surprinderea femeilor aflate în încãpere, Matei nu se duse lângã sicriu, aşa cum ar fi fost firesc, ci se opri la vreo doi paşi de acesta, îşi scoase geanta de pe umãr şi i-o dãdu Icãi, apoi urcã cele douã trepte de beton, pãtrunse în holul îngust şi intrã în camera care, pânã acum câteva ore, aparţinuse bãtrânei. Se duse direct la poliţa de deasupra patului, pe care se afla micuţa casetã din lemn. O luã, o deschise, scotoci câteva clipe cu degetele prin conţinutul acesteia, gãsi şi luã cercelul, pe care, cu doar o zi în urmã-l vãzuse în mâinile celei ce azi pleca definitiv şi-l depuse cu grijã în buzunarul pantalonilor.
Ieşi, nu înainte de a mângâia cu privirea patul ce pãrea a mai pãstra încã urma trupului firav şi abia acum se apropie de catafalcul improvizat, cu grijã, de parcã s-ar fi temut sã n-o deranjeze pe bãtrâna ce pãrea cã doarme şi-şi puse mâinile pe marginea acoperitã cu pânzã albã brodatã a sicriului.
Ca şi când i-ar fi ghicit dorinţa de a rãmâne câteva clipe singur la cãpãtâiul moartei, sau poate la semnul discret al vreuneia dintre ele, femeile începurã a pãrãsi, una câte una, veranda. La urmã, ştergându-şi o lacrimã pe care nu şi-o putuse stãpâni, ieşi şi Ica, apreciind probabil cã nici prezenţa ei nu este oportunã.
Rãmas singur, Matei îşi puse mâna dreaptã peste mâinile suprapuse pe piept, ale celei ce-i ţinuse atâţia ani loc, atât de mamã, cât şi de tatã. Rãmase aşa câteva clipe, golit de gânduri, mângâind cu privirea chipul lipsit de viaţã, apoi se aplecã şi atinse cu buzele fruntea rece şi seninã.
Se îndreptã, şterse cu dosul palmei douã lacrimi rebele din colţurile ochilor, bãgã mâna în buzunarul pantalonilor, extrase cele douã bucãţi de metal, fãcu un pic de loc între pernã şi scândura uscatã de brad îmbrãcatã în pânzã şi le dãdu drumul pe fundul sicriului.
â€"Acum, mamaie, de-o vrea Dumnezeu, oi avea iar doi cercei! rosti şoptit, cu buzele tremurând, lãsând, de astã datã, cele douã picãturi de roua durerii, sã-i mângâie prelung obrazul şi sufletul.
* Târg ce se desfãşoarã la Buzãu în perioada 11-24 iunie, cu o vechime de câteva secole, supranumit â€ţtârgul dintre ţãriâ€, unde vin sã-şi vândã mãrfurile, producãtori tradiţionali, atât de pe plan local, cât şi din judeţele limitrofe.
-Sfârşit-
|
