Pentru Matei ziua de lucru, care se aflã aproape la jumãtatea, se deruleazã banal, între mânuitul alternativ al târnãcopului şi lopeţii, pe o porţiune de şanţ unde nu se putuse folosi excavatorul şi gândurile sale intime, ce se pierd adesea în noiane de planuri ori de amintiri. Astãzi de dimineaţã, primise sarcina sã â€ţcompleteze†manual o porţiune de vreo doi metri din şanţul sãpat de â€ţutilajâ€, într-un loc unde, conform planurilor atent studiate de coordonatorul lucrãrii, acesta trebuia sã intersecteze o conductã de gaz.
E trecut de ora prânzului şi încã n-a întâlnit conducta. E posibil nici sã n-o gãseascã, dacã se aflã mai jos decât adâncimea şanţului. Nu toate planurile sunt conforme cu ceea ce se gãseşte îngropat în pãmânt, chiar dacã ele prevãd întotdeauna adâncimi şi dimensiuni precise. Pentru Matei era cert un lucru: trebuia sã împlânte cu grijã târnãcopul în pãmântul tare ca piatra, ca nu cumva sã gãureascã ţeava, despre a cãrei stare de coroziune n-avea nimeni habar, având in vedere cã fusese îngropatã în urmã cu circa treizeci de ani.
Primea adesea astfel de sarcini, întrucât ceilalţi colegi ai sãi cãutau, de regulã, sã se eschiveze de la a lucra izolat. Matei însã era mai singuratic din fire şi, deşi nu refuza compania oamenilor, se simţea totuşi cel mai bine atunci când i se ivea ocazia de a rãmâne singur cu sine însuşi, de a se putea gândi în voie la toate câte-l frãmântau, atât la cele trecute, cât şi la cele viitoare.
În urmã cu trei ani, la mai puţin de o sãptãmânã de când începuse sã lucreze la aceastã firmã, ca muncitor necalificat, primise pentru prima datã o astfel de misiune, în calitate de nou-venit, care â€" ca peste tot, de altfel â€" primeşte sarcinile cel mai puţin agreate de angajaţii mai vechi. La ceva vreme urmase alta, iar dacã â€ţnea Jurcan†â€" aşa-i spuneau cu toţii şefului de echipã, iar lui Matei i se pãrea chiar de bun simţ sã-i spunã astfel, având în vedere diferenţa de vârstã de aproape douãzeci de ani dintre ei â€" vãzuse cã nu obiecteazã, deşi cãpãtase şi el vechime, iar în formaţia lor apãruserã chiar feţe noi, îl declarase omul lui de încredere pentru astfel de lucrãri şi-l desemna fãrã sã mai întrebe dacã se oferã cineva, aşa cum proceda în alte situaţii.
Ca de fiecare datã, gânduri mai mult sau mai puţin coerente, i se învãlmãşeau în minte, fãrã însã a-i perturba ritmul muncii şi nivelul de atenţie impus de lucrare. De vreo câteva zile, avea un motiv în plus sã se bucure şi sã urzeascã planuri, mai mult sau mai puţin fanteziste. În mintea lui cãpãta, pe zi ce trecea mai multã substanţã, ideea cã în curând, în viaţa familiei sale vor veni şi zile mai bune. Toatã aceastã viziune a schimbãrii, îşi avea sorgintea în faptul cã sãptãmâna trecutã, dupã un lung şir de ezitãri, reuşise sã se înscrie la o şcoalã de şoferi profesionişti. Fãcuse un împrumut la CAR â€" primul împrumut din viaţa lui â€" şi-şi achitase integral taxa de şcolarizare.
Nu mai voia sã facã muncã necalificatã. Îi erau de ajuns anii petrecuţi prin diverse şanţuri, cu lopata ori târnãcopul în mâini. Inima-i tresãltã de bucurie, pentru a cine ştie câta oarã, când imaginaţia-i jucãuşã îi plimba prin faţa ochilor minţii, imagini plãcute ce-l înfãţişau stând comod în scaunul de şofer al unui ditamai camionul, conducând atent printre multe alte autovehicule aflate în trafic, îndreptându-se spre o destinaţie oarecare, de preferat, una cât mai îndepãrtatã.
Observã, mai mult instinctual, cã la picioarele sale se adunase o anumitã cantitate de pãmânt, aşa cã se opri din sãpat, lãsã târnãcopul, luã lopata şi-l aruncã prin mişcãri agile, pe grãmada formatã în apropierea şanţului. Depuse lopata pe marginea şanţului şi, cu dosul palmei, îşi şterse fruntea transpiratã. Introduse apoi mâna în buzunarul pantalonilor, de unde extrase telefonul, vrând sã-i consulte ceasul. Constatând însã cã avea bateria descãrcatã complet, îl introduse nemulţumit la loc, apostrofându-se în gând pentru aceastã scãpare.
Întrucât conducta de gaz nu se ivise încã, Matei reluã târnãcopul şi începu sã sape din nou, cu grijã şi migalã. Odatã cu munca, îşi reluã şi firul gândurilor, începând prin a-şi recunoaşte sieşi cã nici munca de şofer nu era una tocmai uşoarã. Pentru el însã va însemna un pas înainte, o depãşire a condiţiei sale actuale.
În sinea lui era convins cã putea face mult mai mult în viaţã, decât îi fusese hãrãzit pânã acum. N-avea nicio îndoialã în ceea ce priveşte faptul cã altul i-ar fi fost destinul, dacã n-ar fi fost accidentul… dacã pãrinţii lui ar fi trãit, iar el n-ar fi fost nevoit sã renunţe la şcoalã, deîndatã ce încheiase clasa a VIII-a.
Aşa ajungea, de fiecare datã când fãcea planuri de viitor, înapoi în trecut, la momentul acela fatidic, care-i marcase copilãria şi, neîndoielnic, îşi pusese amprenta pe întreaga lui existenţã ulterioarã.
Poate dintr-o reacţie de autoprotecţie a subconştientului sãu, ori din cine ştie care alte motive, mintea lui de copil de noua ani, atunci, nu înmagazinase prea multe informaţii. Amintirile legate de acele momente, constau doar dintr-o succesiune de flash-uri mentale… cu imagini rupte, discontinue: bunica în haine cernite… douã sicrie, pe-o masã mare în verandã… preot, bisericã, lume multã, miros de tãmâie şi lumânãri aprinse… lacrimi…
Ce se întâmplase de fapt, avea sã afle şi sã înţeleagã mult mai târziu, pe la vreo paisprezece-cincisprezece ani. Se simţea şi acum, dupã atâţia ani, cuprins de o imensã duioşie, când îşi amintea durerea şi tristeţea din glasul şi din ochii bãtrânei, în timp ce-i vorbea despre tragicul eveniment. Relatarea fusese una destul de succintã, atât din cauza informaţiilor puţine pe care ea le deţinea, cât şi â€" acum Matei înţelegea asta â€" din nevoia de a scurta supliciul unor asemenea aduceri aminte. Aflase astfel, cum motocicleta pãrinţilor sãi, cu care aceştia se întorceau de la serviciu, fusese practic spulberatã de un camion polonez, pãtruns pe contrasens. Dupã ce-i lovise, camionul se oprise într-un dud bãtrân de pe marginea şoselei. Şoferul murise şi el pe loc, ca şi pãrinţii sãi, de altfel. Toate aceste informaţii, femeia le primise de la şeful de post din comunã. Tot el o încunoştinţase, mai târziu dupã ce ancheta se finalizase, cã drama se petrecuse din cauza oboselii şoferului care, se pare, adormise la volan. Ciudat i se pare faptul cã atunci, ca şi acum, detaliile acestei tragedii, cu implicaţii profunde asupra vieţii sale, nu-l emoţionau şi nu-l emoţioneazã pe Matei aşa cum şi-ar dorit. Îl deranjeazã faptul cã se simţea afectat mai mult de suferinţa bãtrânei, decât de drama în sine, ce curmase brutal şi nemeritat, existenţa celor ce-i dãduserã viaţã.
â€" Gãsişi ţeava, mãi Matei? îl aduse la realitate vocea lui nea Jurcan, care, habar n-avea cum, ajunsese pe nesimţite în spatele sãu.
â€" Încã nu, nea Jurcane, da’ o gãsesc io… stai liniştit! îl asigurã el, îndreptându-se de spate, apoi depuse târnãcopul pe mal, îşi şterse fruntea şi apucã lopata.
â€" Bine, bine! Dã-i bãtaie acolo şi bagã de seamã, sã nu-nfigi târnãcopul în ea!
â€" Nici o grijã, nea Jurcane! replicã pe un ton liniştitor şi sigur pe el, Matei.
Privi apoi în urma omului care se depãrta, nu pentru cã l-ar fi interesat mişcãrile acestuia, ci doar ca sã-şi mai tragã sufletul câteva clipe, înainte de a-şi relua anevoioasa activitate. Nu-i trebui mult timp sã se refacã, aşa cã, la puţinã vreme dupã ce şeful de echipã se pierdu pe aleea ce cotea printre blocuri, înfipse cu hotãrâre lopata în grãmãjoara de pãmânt ce se adunase pe fundul şanţului, o ridicã, pregãtind începutul mişcãrii de aruncare a conţinutului pe mal, dar se opri brusc, cu privirea atrasã de ceva, ca o sârmuliţã gãlbuie, ce ieşea dintr-unul din bulgãrii de argilã uscatã. Aşezã lopata pe marginea şanţului şi luã în mânã bucata tare de lut. O privi mai de aproape: într-adevãr, era o sârmuliţã încovoiatã… ceva ca o tortiţã de cercel… Sfãrâmã pãmântul cu degetele şi, la sfârşitul operaţiunii, spre surprinderea sa, se trezi în palmã cu un cercel… o sferã galben-aurie, murdarã, cam de mãrimea unui bob de mazãre…
Mintea lui începu sã lucreze febril. Ea-i â€ţfurnizã†rapid imaginea cercelului din caseta bunicii. Imediat apoi îi rãsunã în creier vocea lui nea Jurcan care, de dimineaţã, dupã ce toatã echipa se îmbarcase-n microbuz, îi strigase şoferului: â€ţDã-i drumu’, Mariane! Tot la Drãgaicã!...â€.
â€ţNu se poate! Nu s-a mai vãzut aşa ceva!†strigarã uimite, neîncrezãtoare şi aproape panicate, gândurile, prin mintea lui Matei. Ceea ce simte, este greu de descris… sunt sentimente de bucurie, amestecate cu o teamã misticã, pe care bunicã-sa ar exprima-o printr-o propoziţie plinã de mister şi care face sã simtã cum i se zbârleşte pãrul pe trup, de câte ori o aude: â€ţÄ‚sta nu-i lucru curat, maicã!â€
Matei însã nu era nici din cale-afarã de superstiţios, nici prea încrezãtor în coincidenţe; el lua, de regulã, lucrurile ca atare, considerându-le mai mult produse al întâmplãrii, decât rezultate ale vreunei intervenţii divine. Se decise, prin urmare, sã dezlege misterul mai târziu, când va ajunge acasã. â€ţÎn fond, gândi el, nici nu pot sã-mi dau seama dacã e din aur, aşa murdar cum e şi nici dacã e la fel cu cel din caseta lu’ mamaia.â€
|
