Deschise poarta, care-i zgârie timpanele cu scârţâitul ei prelung, pãşi în curte, dupã care o închise cu acelaşi zgomot neplãcut. De fiecare datã când trecea prin deschizãtura acesteia, îşi amintea cã trebuie sã-i ungã balamalele, dar uita aproape instantaneu, ca sã-şi reamintescã la urmãtoarea operaţiune similarã. â€ţHai cã azi te pun io la punct! Timp am, cã nu-i decât ora trei… Numa’ de nu m-oi lua cu altele prin curte şi-oi uita...†spuse el în gând, ca şi cum s-ar fi adresat unei fiinţe raţionale şi nu unui cadru metalic, acoperit cu şipci înguste de lemn.
Matei nu este nici leneş, nici delãsãtor din fire, doar cã pe tot parcursul sãptãmânii, ajunge acasã dupã opt seara, iar în mijlocul lui octombrie, la ora respectivã este deja întuneric. Astãzi însã e sâmbãtã â€" zi scurtã de lucru â€" iar el nãdãjduieşte cã , printre multele treburi de bãrbat, pe care le are de rezolvat în gospodãrie, va gãsi cinci minute sã se ocupe şi de amãrâta de poartã.
Ursei schelãlãi discret la picioarele lui, cerându-şi obişnuita mângâiere.
â€" Ce faci mã, potaie? Unde te-ai tãvãlit iar? îl â€ţchestionã†Matei cu afecţiune, aplecându-se şi dezmierdându-i cu podul palmei zona dintre urechile ciulite, dupã care, cu mişcãri blânde de du-te-vino, scuturã puzderia de frunze uscate şi paie, de pe spinarea animalului.
â€" Venişi, Matei?
Vocea uşor rãguşitã a nevesti-sii se auzi dinspre bucãtãria de varã, iar capul rotofei, cu pãrul strâns în coadã, al acesteia, se iţi câteva clipe, prin uşa datã de perete.
â€" Venii! rãspunse el, mai mult pentru sine.
Terminã de curãţat blana cãţelului şi se ridicã în capul oaselor, nu înainte însã de a-l mai mângâia o datã pe cap.
Porni spre casã. Ajungând în dreptul bucãtãriei, se opri în uşã, adulmecând mirosul apetisant de mâncare proaspãtã şi încercã, fãrã succes însã, sã ghiceascã ce anume gãtise Ica.
â€" Miroase bine! exclamã el. Ce-ai gãtit?
â€" Ghici! fãcu femeia pe misterioasa, aţâţându-i înadins curiozitatea.
â€" Tocãniţã?... încercã Matei sã ghiceascã.
â€" …de ceapã… cu carne de pui, dezvãlui ea totul, renunţând sã mai lungeascã suspansul. Hai!... fugi de te spalã şi te schimbã, pânã pun eu pe masã!
Intrã pe verandã â€" o încãpere lungã, ce se întindea pe toatã partea din faţã a casei â€" şi-şi agãţã în cuierul-pom de lângã uşã, geanta neagrã şi cam uzatã, în care Ica-i punea, în fiecare dimineaţã, pachetul cu mâncare. Îşi dezbrãcã apoi bluza de trening bleumarin , ce-i ţinea loc de giacã subţire de toamnã şi o atârnã de acelaşi cui, peste geantã.
Din verandã, pe o uşã din lemn, lãcuitã şi nu prea înaltã (Matei trebuia sã aplece capul când pãşea prin deschizãtura ei), situatã deasupra a douã trepte turnate din ciment, se intrã într-un hol interior, lung şi îngust, ce se terminã, la capãtul celãlalt, printr-o altã uşã, care dã în spatele casei, spre curtea pãsãrilor. Pe pãrţile laterale, holul este strãjuit de alte trei uşi, una pe partea stângã şi douã pe partea dreaptã. Cea din stânga dã spre camera unde doarme el, cu Ica şi copilul, iar cele de pe partea dreaptã dau, prima în camera bunicii şi a doua, într-o micuţã bucãtãrie de iarnã.
Din camera bunicii se aud voci, din care, preponderent rãzbate cea a lui Costel â€" fiul sãu de şase ani, unicul, deocamdatã…
â€" Sãrut mâna, mamaie! salutã el, dupã ce deschise uşa camerei cu pricina, fãrã a pãşi înãuntru însã.
â€" Sã trãieşti, mamã! Venişi?
â€" Da!... Tu ce faci aici, mã piticule? îşi îndreptã Matei atenţia şi spre puiul de om, ce stãtea cocoţat pe marginea patului, ca şi bãtrâna, de altfel.
â€" Nu sunt pitic… uite ce mare m-am fãcut! strigã Costel vesel, sãrind de pe marginea patului, direct în picioare şi arborând cu mândrie, o poziţie de drepţi destul de caraghioasã.
â€" Ce spui când te-ntâlneşti cu-n om mare, mã zãnaticule?... Cum te-am învãţat io? se burzului, fãrã rãutate, femeia.
â€" Sãrut mâna! rosti imediat micuţul, cu un zâmbet larg, de-ai fi zis cã-i gata sã se muşte de urechi.
â€" Sã creşti mare! îi rãspunse el, abţinându-se sã nu râdã, apoi fãcu un pas spre el, se lãsã într-un genunchi, îl cuprinse în braţe şi-i sãrutã cu dragoste obrajii bucãlaţi.
â€" Ştii?... Bunica are o cutie… cu o comoarã-n ea, rosti Costel. Are şi-un cercel de aur acolo, continuã el, desprinzându-se din îmbrãţişare bãrbatului şi cocoţându-se la loc, nu fãrã oarecare efort, pe marginea patului arhaic înalt, de unde coborâse cu câteva clipe mai devreme.
Matei zâmbi îngãduitor şi nostalgic, totodatã, plimbându-şi privire, pentru câteva clipe, peste lucruşoarele împrãştiate pe pat.. Cunoştea bine în ce consta â€ţcomoara†bunicii. O vãzuse şi el, de nenumãrate ori, în copilãrie. Se gãseau acolo câţiva nasturi de diverse forme şi mãrimi, vreo douã inele din cupru, o verighetã din argint, o bucatã de lãnţişor, tot din argint… agrafe de pãr, pioneze şi… piesa de rezistenţã â€" cercelul de aur despre care pomenise copilul. Toate, sau aproape toate, acele obiecte, cu sau fãrã valoare materialã, îşi aveau poveştile lor. Fiecare era legat de o întâmplare sau de un capitol din viaţa bãtrânei.
El cunoştea, chiar cu lux de amãnunte, în unele cazuri, istoria celor mai multe dintre ele. Verigheta de argint, era â€ţveriga†ce-o legase pe bunica de bunicul, în faţa altarului, la biserica din sat, în urmã cu mai bine de şaizeci de ani. Cercelul de aur â€" o podoabã cu o lucrãturã simplã, constând dintr-o sferã de mãrimea unui bob de mazãre, prinsã de o tortiţã încovoiatã, în formã de â€ţU†întors, ce servea la prinderea de lobul urechii â€" era piesa care-i mai rãmãsese, din perechea pe care i-o cumpãrase bunicul, cam la un an de la cãsãtorie, dupã ce vânduse la obor un mânzat de toatã frumuseţea. N-avusese însã parte sã-i poarte decât vreo câteva luni (â€ţChiar dacã â€" Dumnezeu mi-e martor â€" viţelul fusese crescut cu muncã cinstitãâ€, completa ea, de fiecare datã când spunea povestea), întrucât pierduse unul dintre ei, într-o zi de iunie cãlduroasã, pe când se întorcea de la Drãgaicã*, cu nea Ionel în braţe, fratele mai mare al tatãlui lui Matei, primul ei nãscut.
Se pare cã tocmai la acest capitol se afla discuţia dintre bunicã şi nepot, la momentul la care intrase el în camerã, pentru cã, de îndatã ce copilul se reaşezã pe pat, bãtrâna îşi continuã povestea, de la punctul la care fusese întreruptã:
â€" Şi cum îţi spuneam, Costeluş, mamã â€" tatã-tu ştie, cã i-am povestit şi lui â€" l-am cãutat pe sub fiecare piatrã… Douã ore m-am învârtit, în sus şi-n jos… cu Ion al meu â€"Dumnezeu sã-l odihneascã! â€" şi cu Ionel, nãscut de douã luni, în braţe…
â€" Haideţi, cã e gata masa! întrerupse Matei explicaţia, pe care el o ştia aproape cuvânt cu cuvânt, apoi plecã sã se spele şi sã se schimbe pentru masã.
|
