Uneori îmi cert gândurile
şi ele se ascund într-o
pană de dor.
Alteori,
îmi ucid sufletul,
dar el se înalţă şi ţipă
ca un pescăruş în zbor.
Îmi rănesc ochii, şi ei
se-adâncesc în fântâni
din care beau
şi credincioşi,
şi păgâni.
Îmi tai mâinile, şi ele,
în crengi de copac,
târziu, în noapte, se prefac.
Îmi iau trupul şi-n ţărână-l îngrop,
dar el se-ntoarce
în numele iubirii, ca un potop.
Alung vălul morţii peste eu-l meu,
iar el pentru tine, iubire,
se-ntoarce mereu.
Ce pot, ce aş putea să fac?
Decât să sufăr… şi să tac…
Frumos. Desi parca poezia de azi nu mai e poezie tocmai pentru ca nu mai sunt respectate cerintele lui Titu Maiorescu. Dar poezia, la fel ca orice alt domeniu, evolueaza. Felicitari:)
