Autor:	Emil Dumitru ( milde muruti ) - [ ESEU ]
Titlu:	Drumul meu unic

-de vorbã cu Brâncuşi, într-un vis - ,, Pã vale pã cãrare mã-ntâlnesc c-o fatã mare, un-te duci tu fatã mare? mã duc la ãl dãocheat, sã-l las curat şi luminat... d-o fi dãocheat dã fatã mare, sã-i crape cãlcâili sã-i curgã ţâţâli...” Am închis ochii, vrãjit de descântecul cantat al mamei, descântec care mã translata ducându-mã prin timp, din lumea mea realã în lumea formelor ,,lui”. Forme fixe, forme reci dar calde în acelaşi timp prin perfecţiunea liniilor curbe, linii terminate uneori brusc în piatrã dar care se prelungesc suspendate de eterna imaginaţie. Linii care sfidau prin originalitate şi îndrãznealã, nişte curcubeie arcuite peste generaţii, venite din nemãrginitul infinit şi imortalizate în piatrã pentru veşnicie, suprareale şi unice, fãcute cu dalta, şlefuite cu trudã, migalã, sudoare şi poate chiar sânge din buricele degetelor, cu forme şi imagini din lumea sa, parţial înţeleasã acum, sau decodificatã doar de cei care pot vedea prin timp, sau, de ce nu, peste timp, neînţeleasã pe deplin atunci… Apoi, în lumea aceea de forme care pãreau neterminate dacã erau privite dintr-un unghi şi perfect terminate dacã erau privite din alt unghi, am vãzut un mormoloc mic. Un embrion. Sunt singur cã eram eu dupã modul atroce cu care mã zbãteam sã ajung undeva. Aveam o ţintã. M-am vãzut eu pe mine, în primele secunde ale vieţii, un nimic, un mic embrion, ca un mormoloc înotând într-o apã vie, într-un fluviu, care era cald şi tulbure, cãutând casa-ou, în care trebuia sã ajung şi sã mã dezvolt. Nu ştiu de unde ştiam asta, cã trebuie sã ajung undeva, ceva, instinctul primar mã conducea spre viitoare mea casã, casa-ou, poate chiar ovoidul! Dupã un timp, sigur în plan real nouã luni, dar în lumea irealã a viselor mult mai repede, am auzit un ţipãt. Primul ţipãt, care a despicat cerul în douã, ca un imens fulger alb, rãzbãtu în zori unei zile. Din ţipãtul-fulger, care ţâşnise din fluviu, se nãscu o pasãre mãiastrã, care, cu mine prunc în ghearele ei, zburã cãtre libertate, poate chiar spre infinitul acela al ,,lui”, ştiut şi cãutat numai de ,,el”. Totodatã, ţipãtul-fulger, lãsã şi o urmã pe pãmânt:,, Vezi urma aceea dreaptã, de pe pãmânt, este drumul pe care trebuie sã mergi tu, este drumul tãu unic! Sã nu ocoleşti casa pe care o vezi în mijlocul drumului, este casa Domnului, şi aşa cum drumul n-a ocolit-o, nici tu sã n-o ocoleşti!” Îmi spuse pasãrea, mai mult a poruncã, care acum avea doar un cioc lung, un corp fusiform şi dispãru. Am rãmas acolo, suspendat de cer, ţinându-mã cu o mânã de un curcubeu, fãrã o formã bine definitã şi cãutam sã vãd mai bine ,,drumul”, sã-l înţeleg mai bine. Şi am vãzut cum drumul meu unic ieşea din apã. Cum drumul parcã se nãştea din ea, iar pe drumul încã pustiu, virgin, un prunc, patruped încã, înainta pipãind drumul cu mânuţele şi genunchii. Se opri, se cãţãrã fãrã grabã, pe un mic bloc de piatrã, în formã de clepsidrã. Era o clepsidrã scaun, era un scaun la tainica masã dãltuitã în tãcerea pietrei. Pe faţa pruncului am cãutat zâmbetul acela pur, eu… eu mi-am cãutat zâmbetul, zâmbetul de izbândã, credeam eu, pentru cã el pruncul ieşit din apã cucerise ceva, un prim urcuş, poate chiar prima bãtãlie din primele lui clipe din viaţã, dar n-am vãzut nicio urmã de zâmbet. O faţã seninã, doar atât, o faţã pe care se putea citi multe, numai zâmbet nu. De acolo, din infinitul cel fãrã de sfârşit, îmi urmãream evoluţia, chinuit de o întrebare: ,,De ce nu zâmbea pruncul, de ce eu nu zâmbesc ?” Nici nu ştiu când şi cum m-am hotãrât sã cobor acolo, la tainica masã, unde şi începusem sã caut, sã desluşesc figurile care înconjurau masa. Erau forme ciudate, fãrã un contur bine definit, foarte stilizate şi fiecare ocupa câte un scaun. A trebuit sã mã concentrez, sã le desluşesc, sã le înţeleg. Pe primul scaun, în stânga mea, mama, ,,Cuminţenia Pãmântului”, nãscãtoarea de pui de om, calmã, concentratã, seninã şi împãcatã cu ea, împãcatã cu destinul ei de femeie pe aceastã terrã, aşteptând într-o cuminţenie irealã, parcã sã vinã cineva, sau sã se întâmple ceva. Albise şi amuţise de atâta aşteptare. Pe al doilea scaun, l-am privit pe copilul naiv ce eram. Şi iarãşi chipul trist, aproape rigid al copilului, m-a fãcut sã tresar, întrebându-mã: ,, De ce faţa mea nu zâmbeşte? Sunt încã un copil, nu am griji, nu am greutãţi, de ce nu zâmbesc ? ” ,, Oare pe chipul meu, sã fie întipãritã toatã tristeţea semenilor mei ? Oare, chipul meu de copil, sã fie purtãtorul mesajului de suferinţã, şi ei, maturii, sã nu înţeleagã ? ” Pe scaunul al treilea, mã vãd adolescent. Nervos. Agitat. Supãrat cã nu sunt înţeles. ,,Veşnicul conflict dintre generaţii?” Mã întreb. Nu sunt lãsat, simt eu, sã zbor, ca pasãrea mãiastrã, aşa cum doresc. Pãcat, trece aşa de repede aceastã etapã din viaţa mea cã nici n-am avut timp sã-i percep, sau sã-i apreciez justa valoare. Pe scaunul patru mã şi vãd soldat, stând cuminte. Îndobitocit. Ascultãtor şi cu spatele drept. Sunt forţat cãlit şi instruit pentru o viaţã în colectiv, sau turmã, din care nu am voie sã plec, nu am voie sã am opinii, nu am voie sã fiu eu, nu am voie sã am personalitate. Spun ei, instructorii: ,,Ordinul se executã, soldat, nu se discutã! Întocmai şi la timp! Ai înţeles? Dacã nu poţi, te ajutãm! Dacã nu ştii, te învãţãm! Iar dacã nu vrei, te obligãm!” O etapã tristã, chinuitã, pierdutã inutil şi cred cã nu prea frumoasã din viaţa mea, cãci sar repede peste timp, mai departe, zãrind un bãrbat tânãr, pe urmãtorul scaun clepsidrã. Da, pe scaunul cinci, admir deja un bãrbat tânãr. Pare pregãtit sã lupte, înarmat cu mult entuziasm, încredere în societate, îndoctrinat cu nişte idealuri mãreţe, gata sã porneascã pe lungul drum al vieţii. Pe scaunul şase, direct în faţa mea, stã ,,ea”, o altã ,,Cuminţenie a Pãmântului”, mai micã, mai firavã, aparent mai fragilã, mult mai tânãrã, dar mai semeaţã parcã, şi mã priveşte direct, spunându-mi din priviri cã ea este viitoarea mea nãscãtoare de pui de om , sã-mi fie alãturi la bine şi la greu, dar mai ales la greu, dar trebuie s-o caut. ,,Trebuie sã ştii sã mã cauţi!” îmi spusese prin telepatie fiinţa ei, mai ales ochii ei, atunci când o privisem mai atent, sã-i desluşesc chipul. Cuvintele parcã le sãpase cu dalta, le sãpase pe scoarţa mea cerebralã. Pe scaunul şapte, opt şi nouã, câte un copil, le desluşesc numai forma capului uşor aplecat pe umãrul drept. Viitorii mei copii? Mã întreb privindu-i atent, meticulos, sã nu-mi scape nici un detaliu. Şi iarãşi mã îngrozesc, au feţele rigide, copii nu zâmbesc! Pe scaunul zece, admir un bãtrân, cu mâinile aşezate ţãrãneşte a odihnã în poalã, aşa cum de veacuri ţãranul român îşi odihneşte mâinile. Bãtrânul mã priveşte calm. Privindu-l, realizez cã de fapt mã autoprivesc. Ce oglindã perfectã am în faţa ochilor! Sunt eu, un biet bãtrân lângã altul şi mai bãtrân. Tata. Da, pe ultimul scaun, în dreapta mea, se afla bãtrânul meu tatã, dãtãtorul de viaţã. Tãcut şi profund cufundat într-o mare de gânduri, cu privirea fixã, melancolicã, meditativã, asculta parcã o muzicã care vibra din tãcerea celestã a mesei. Sunt sigur cã el înţelegea nefireasca muzicã, o muzicã nãscutã dintr-o tãcere pietrificatã, dintr-o masã de piatrã dãltuitã pentru o eternitate. Şi astfel, la rotunda masã a tãcerii, ciclul simplu al unei vieţii, se încheie. Am mai privit odatã, roatã, toate chipurile, sau mai bine spus, acele forme sub diferite aspecte şi deodatã, privirea mi se opreşte pe scaunul din faţa mea. Era gol, ,,ea” dispãruse. Trebuia s-o caut, mi-am amintit mesajul ei şi am plecat pe aleea pãzitã de scaune, clepsidre-borne de hotar, care despart lumea ,,realã” din vis de lumea imensului infinit. Trebuia sã merg numai pe aleea delimitatã de bornele scaun, care era lumea ,,realã” din vis, sã nu depãşesc hotarul clepsidrelor borne, alminteri cãdeam în infinit. Şi ce poate fi mai dureros decât sã cazi în infinit? Rãtãceam pe alee, analizând chipuri, încercând sã descifrez în forma lor ultra stilizatã, faţa dragã, viitoarea mea nãscãtoare de pui de om. Dupã un timp, atunci când începusem sã obosesc, am avut o revelaţie, am simţit-o pe ,,ea” în preajma mea, brusc am întins mâinile ş-am prins-o, ,,ea” era o pasãre mãiastrã, care zbura planând, fãrã aripi, folosindu-se de corpul fusiform, terminat sau continuat cu un imens cioc. Şi atunci ,,ea” s-a transformat într-o domnişoarã în braţele mele: ,,Cãutãtorule, mi-a zis simplu, sunt fericitã cã m-ai gãsit! Haidem sã pornim la drum, pe lungul tãu drum, acum al nostru, suntem doi!” Am închis ochii strângându-mi în braţe domnişoara visurilor mele, pura, viitoarea nãscãtoare de pui de om. Mi-am simţit brusc braţele împletite cu alte braţe, corpul lipit de alt corp şi buzele strivite de alte buze. Am apucat sã vãd cã erau braţele ,,ei”, era corpul ,,ei”, erau buzele ,,ei”. Şi a fost o îmbrãţişare şi-un sãrut unic. Dumnezeu sunt sigur cã a vãzut totul, ş-a înţeles cã-n acel sãrut simplu, cã-n acea îmbrãţişare simplã, noi doi poate eram Adam şi Eva. Atunci ne-a transformat în douã pietre, unite strâns, într-o piatrã, aşa îmbrãţişaţi în acel unic sãrut, sã dãinuim peste veacuri, veşnic sã transmitem celor care ne privesc, cã pe lungul drum al vieţii, ca sã fii pe deplin fericit şi împlinit, trebuie sã fie doi: Un ,,el” şi o ,,ea”. Dupã un timp, eu şi ea, ţinându-ne de mânã am evadat din sãrutul de piatrã, coborând şi amestecându-ne printre necunoscuţi, pornind pe lungul drum al vieţii. Mai aveam multe de îndurat, multe de vãzut, multe de fãcut, şi-am fãurit Poarta sãrutului. Am zãmislit-o tot din piatrã, şi tot pentru eternitate. Poarta tuturor începuturilor, a începutului etern sfidând infinitul ! Nici nu ne-am dat seama când am pãrãsit aleea scaunelor, am depãşit hotarul, am vrut sã evadãm din gloatã, sã evadãm din spiritul de turmã, sã nu gândim ca ea, ca gloata, sã fim noi cu gândurile noastre, unici poate ca ,,el” . Am fost repede gãsiţi, doar eram ,,unici” şi s-a încercat marginalizarea noastrã, apoi reeducarea forţat-rapidã şi aduşi pe drumul cel bun, adicã ,,urma dreaptã, drumul tãu unic ”, arãtat de pasãrea mãiastrã, atunci din ceruri. Şi drumul meu, care acum era drumul nostru, trecea printr-o bisericã. Doar fusesem avertizat sã n-o ocolesc. Ne-am oprit pe trepte privindu-ne: ,,Ai îmbãtrânit !” Spune privirea ei. Privind-o pe ea mai atent, am observat cã îmbãtrânise frumos, trecuserã mulţi ani, devenise o ,,Cuminţenie a pãmântului” adevãratã, vie, se transformase o datã cu timpul. Bãtrâni, pãcãtoşi cu voia şi fãrã de voia noastrã, am intrat în bisericã. Trebuia sã ne purificãm, sã putem merge mai departe. Am îngenunchiat sub imensa boltã din centrul bisericii, tot o Poartã imensã a sãrutului e şi aceasta. Aici se sãrutã mirii, prima datã, dupã ce primesc sfânta cununie. Dupã ce ne-am spus pãcatele, fireşte cã în gând, fiindu-ne probabil ruşine sã le spunem cu voce tare, Celui care şi-a sacrificat unicul fiu pentru izbãvirea noastrã, am pãrãsit biserica. Cred, sunt sigur de asta, c-am ieşit purificaţi din casa Domnului, cãci o luminã blândã, nu orbitorul fulger de la începuturi, o luminã blândã, plãpândã, ca de lumânare, ne-a arãtat calea ce trebuia s-o urmãm. Mergeam, urmãrind blânda luminã, tot ţinându-o de mânã strâns, sã n-o pierd. I-am strâns atât de tare mâna, cã mâna ei s-a topit în mâna mea, şi pe drumul vieţii, aproape de sfârşitul lui, am pierdut-o. Acum mã vãd şi mai clar, sunt eu, lângã imensa Coloanã fãrã de sfârşit. Singur. Bãtrân. Obosit. Aici, sprijinindu-mi fruntea de recea Coloanã, lungul drum, al meu, se rupe brusc. Brâncuşi l-a continuat înãlţându-l spre infinit. Am ridicat şi eu ochii spre infinitul Coloanei, atunci o pasãre mãiastrã şi-a luat zborul. Poate cã era Brâncuşi, venise sã se odihneascã o clipã, obosit de zborurile sale fãrã sfârşit, prin infinit, prin eternitate. ,,şi lasã-l curat şi luminat cum mi la lãsat Maica Precista, ce mi l-a dat, fugi dãochi, du-te pã pustii d-acolo, sã nu mai vii…" Nu mamã, nu sunt ,,dãocheat’’, am vrut sã-i spun când am deschis ochii, am avut un vis, poate o revelaţie, doar atât, un vis în care m-am vãzut şi mi-am vãzut evoluţia în timp. Nu am avut curajul sã-i spun, ar fi crezut cã sunt ,,luat din cãluşâ€ şi sigur m-ar fi dus la baba Balcâza, sã-mi descânte în tãciuni aprinşi, de sperieturã.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]