Copacii plâng cu frunze moarte pe aleii,
Iar paşii mei, se pierd în rãtãcire
Şi mã întreb, cum de-am gãsit
Ceva gingaş, dar trist la tine...
Copacii-au plâns şi goi ei mã salutã,
Eu tot mai rãtãcesc p-aleii şi-n gând,
Îm-i tot repet, dar cea din piept nu mã
ascultã,
Cãci tu eşti ,,sus", iar eu un trecãtor de
rând...
Copacii vor mai plânge-n primãvarã,
De bucurie atunci, cãci ei înmuguresc...
Voi fi tot eu cu mine, a câta oarã ?
Mi-e teamã sã te-ating c-o floare, cãci
poate te rãnesc...
Aşa din anotimp în anotimp,
Copacii-şi cântã armonia,
Iar peste noi va trece-un timp,
Îmbãtrânim şi ne rãmâne nostalgia...
|
