Drumul de la Slatina la Vâlcele mãsoarã
vreo 25-30 de kilometri. Cu masina îl
parcurgi în circa trei sferturi de orã.
Primãvara este cel mai frumos sã cãlãtoresti
pe el. Câmpurile de dincolo de drum,
însãmânţate cu grâu sau porumb, sunt verzi,
iar pomii de pe margine înfloriţi, de-ţi
este mai mare dragul sã-i priveşti.Dupã ce
ieşim din oraş, pe partea dreaptã se aflã o
fabricã de ţevi din aluminiu;în depãrtare,
aproape de linia de orizont, pe partea
stângã a soselei se vãd - tuburi maiestos
înãlţate spre cer -, buncãrele silozului de
cereale. De când mã stiu am mers pe acest
drum cu cãruta cu boi, cu brişca trasã de
cai, apoi cu autobuzul şi, la urmã de tot,
cu masina micã.
Când veneam cu cãrita tocmai din Oltenii
Vâlcelelor, eram mic, aveam vreo zece ani.
Tin minte, ca acum, când îmi luam "la
revedere" de la mamaie şi de la tataie, cum
mã "îmbarcam" în cãruţã şi veneam la Slatina
cu câteva zile înainte de începerea scolii.
Regetam cã plec de acolo, din satul
copilãriei mele. Tataie chiar observase cã
eram trist deoarece nu rãmâneam la culesul
viei şi, privind la pantalonii mei scurţi,
mi-a zis-o:
- Bãi, nãpârstocule, eu vãd cã îţi pare
rãu cã pleci, dar trebuie sã te împaci cu
soarta. Dupã câteva clipe, cãzut pe gânduri,
continua: Mã-ta a trimis ordin scris sã te
prezinţi neapãrat.
Şi mamaie îl certa:
- Vorbeşte-i şi tu mai frumos, cã bãiatul
e necopt şi nu e învãţat cu vorbe de oameni
mari, d-astea militãreşti...
- Ce vrei, muiere, venea replica
bunicului, n-oi dori sã-i zic acum
îngeraşule? Înţelege el, cã nu-i de ieri pe
aici!
Din când în când, mamaie şi tataie se
mai luau la trântã cu vorbele, în rest
duceau o viaţã liniştitã. Mie nu-mi pãrea
rãu decât faptul cã nu mai beam must de la
copaia linului, un ritual drag în prag de
toamnã ruginie. Luam mustul într-o cnã de
lut şi-l sorbeam cu ochii închişi, vrãjit de
dulceaţa lui. Era bun, mai cu seamã
dimineaţa, când întreaga fiinţã devenea
nemuritoare. Avea tataie un lin mare,
vrednic sã primeascã şi o tonã de struguri,
dar nu punea atât de mulţi deoarece era mai
anevoios sã-i calce. Îl vedeam pe unchiul
Ion, fratele mamei, cum îşi spãla picioarele
cu sãpun, le clãtea spre limpezire cu apã
rece, apoi intra ţanţoşi în lin şi începea
sã joace ciuleandra pe struguri. De la
unchiul meu ştiu de jocul acesta. Adeseori
mã integra şi pe mine în treaba asta. Când
zicea: "Hai, Nae,hai la o ciuleandrã!", eu
luam o canã de un litru şi puneam mustul din
copaie într-o cãldare de aramã, cam de cinci
vedre. Dupã ce umpleam vasul, chemam "pã-i
bãtrâni" aşa le zicea unchiul meu pãrinţilor
sãi, care veneau cu un ciomag gros si cãrau
mustul în beci. Beciul se afla sub magazia
de cereale, iar butoaiele erau aşezate pe
nişte butuci de lemn, cum am vãzut eu la
cramã cândva. Acolo era culcuşul şi locul
nostru, al copiilor, de hârjoanã, pentru cã
vara era racoare, iar iarna era cald.
Când fãceam câte-o activitate din
plãcere, o terminam temeinic, ca un om mare.
Iatã de ce îmi pãrea rãu când trebuia sã
plec la oraş. Îmi aduceau must în sticle sau
bidoane, dar una e sã bei din sticlã şi cu
totul altceva simţi când îţi potoleşti setea
direct din copaie, cu cana de lut.
Aşadar, m-am urcat în cãruţã dupã ce
luat "pã-i bãtrâni" de grumaz şi i-am
sãrutat cu lacrimi în ochi. Tataie a pus
cojocul pe mine, ocrotitor, uitându-se în
înaltul cerului sã ghiceascã timpul. n-aveau
în casã decât un ceas demasã, rãmas de la
nemţi, care însã nu mai funcţiona de-o bunã
buacatã de vreme. Dupã ce unchiul Ion îşi
lua "la revedere" de la pãrinţi, pãşeam pe
poarta larg deschisã, pe uliţã la deal.
Lângã uluca gardului era un salcâm înalt şi,
de fiecare datã când pãrãseam locul acesta
binecuvântat, mã uitam dupã el pânã nu-l mai
vedeam. Din uliţã o luam la stânga şi intra
pe-o stradã mult mai largã pietruitã pe
mijloc. Mamaie îi zicea "linie". Sub roţile
carului pietrele trosneau de parcã ar fi
fost o puşcã mitralierã, clãnţãnind în
tranşeele de la Mãrãşeşti, Mãrpşti şi Oituz,
izgonind duhurile rele, isprãvi despre care
auzisem de la bãtrânii aşezãrii.
- Ştii ceva Nae, îmi zise unchiul Ion
sãrind din cãruţã, am uitat sã luãm o sticlã
cu apã. Tu n-o sã poţi sã rezişti 7-8 ore
cât facem pe drum pânã la Slatina.
- Lasã unchile nu-ţi face griji l-am
liniştit. Eu,acum, mã gândesc şi mã întreb
cum pot luna şi miliardele de stele sã stea
în înalt, fãrã sã cadã. Cine le ţine acolo?
Oare,Dumnezeu cam pe acolo locuieşte? Dacã
ar fi aşa, acum El ştie cã mergem pe drumul
acesta şi aude tot ce vorbim noi! Nu-i aşa,
unchiule?
La întrebãrile mele, unchiul Ion cugeta
în sine cu luare- aminte. Dupã vreo cinci
minute îi auzeam vorba sfãtoasã:
- Nu ştiu, bã Nae. Dar, dacã Dumnezeu
stãpâneşte întregul Univers, aşa cum se
zice, cred cã are palatul mult mai sus,
într-o altã Galaxie.
Şi iar se aşeza tãcerea între noi, şi iar
se auzeau pocniturile pietrelor cãlcate
nemilos de roţile carului. Gândul meu
rãmãsese, însã, la casa bunicilor, la mustul
din copaie, la Ciuleandrã...
