VERONICA MICLE: O, Eminul meu, nu ştiu cum
ai reuşit, însã prezenţa, ochii şi vocea ta
mã dezarmeazã complet!
MIHAI EMINESCU: Veronica, Luceafãrul meu,
mi-aş petrece restul zilelor fãrã sã
mãnânc, fãrã sã beau şi nu aş simţi cã
sufãr, pentru cã amintirea chipului tãu mã
transformã în cel mai bogat om!
V: Iubitul meu…
M: Iubita mea…
V: Sufletul meu zboarã în cãutarea
dragostei tale, iar trupul meu vrea sã
rãtãceascã în braţele tale!
M: Zâmbetul meu tânjeşte sã se scalde în
privirea ta…
V: Dacã te voi pierde vreodatã, nu voi şti
sã accept asta; te iubesc prea mult,
Eminescule!
M: Întotdeauna vom fi împreunã, şi nu
pentru cã ne dorim noi asta, ci pentru cã
întreg universul a conspirat la împlinirea
şi consumarea acestei iubiri pline de
contraste.
V: Iubirea noastrã înseamnã gingãşie,
pasiune, zbucium, extaz, nebunie şi agonie.
M: Urãsc distanţa şi timpul care ne
despart. Vreau sã te am lângã mine, sã te
privesc cu nesaţ, sã devii prizoniera
braţelor mele!
V: Alãturi de tine am urcat într-o corabie
care la un moment dat poate se va scufunda,
dar nu mã tem. Voi purta pretutindeni
mirosul şi amprenta ta, amantul sufletului
meu!
M: Fãrã moarte, viaţã nu existã… însã
iubirea noastrã va dãinui, chiar dacã vom
fi intrat de mult în labirintul îngerilor.
V: Eminescul meu, raza de soare ce îmi arde
sufletul şi minţile, întoarce-te! Te vreau
lângã mine!
M: Muza mea, mai sunt câteva zile şi ne vom
reîntâlni şi atunci...atunci vom fi
împreunã pentru o veşnicie!
V: Trandafirul meu, vreau sã te privesc şi
sã te ating. Nu mã mai tem de tine; nu îmi
mai poţi face nici un rãu. Spinii tãi mi-au
strãpuns deja sufletul, iar cicatricea asta
o voi lua cu mine în mormânt!
M: Tocmai acesta este farmecul iubirii
noastre: ştim sã unim armonia cu zbuciumul,
fericirea cu durerea!
