În fiecare seară când treceam prin faţa ei,
mă opream câteva minute să o privesc. Era o
uşă din lemn masiv, finisat în diferite
nuanţe, cu o clanţă de culoarea argintiu
satinat. Odată m-am oprit să mă uit prin
vizor de afară. Era învârtit. Nu am văzut
nimic. Ştiam doar că vila veche, ce aducea
mult a conac, aparţinea lui Iosif Theodor
Caragea, boier exilat în Argentina. Unii zic
că s-a întors adeseori acasă, dar a stat
toată ziua închis între pereţii vechi.
Nimeni nu îl văzuse.
În seara aceea, mă aflam în faţa la
Orhideea, florărie fără clienţi. Îl zărisem
pe Cruz, vărul meu renegat de întreaga
familie. Cum şi eu eram în aceeaşi situaţie,
ne înţelegeam bine. Nu mă deranja că se
crede mason şi că alimentează cu iarbă
jumătate din liceu.
Era leit Fifi Brantacier în scena când
fetiţa uda florile cu o stropitoare în timp
de ploaie. Tot roşcat, cu părul prins în
două cozi. Stropea florile de pe alee cu
scrum. Era îmbrăcat în capot roz, cu
imprimeu Vuitton la mâneci.
M-a văzut. ,,Iura, Iura, stai că vin!, l-am
auzit. M-am rezemat de uşă, am mai probat
clanţa o dată şi am aşteptat. Nimic. A ajuns
repede, nu înainte de a-şi deschide capotul
în faţa unei blonde, cocoţate pe nişte
tocuri înalte, care-şi plimba Chihuahua.
,,Ce faci, gagico? Pup la babacu’ Cruz",
mi-a spus ţuguindu-şi buzele. Era curios
dacă îmi place ultima creaţie, apreciată de
profesorii de la Arte cu un 10.
,,Interesant, numai să nu-l deschizi", am
bâiguit. M-a întreabat ce cred despre ultima
carte de la Cotidianul, ,,Lumea Sofiei". Le
povestise un pictor rezumatul. Nu a
aşteaptat răspunsul că a şi început să plouă
torenţial. Vitrinele de la Orhideea erau în
sfârşit spălate.
Mi-am aplecat capul în gulerul înalt al
helăncii din lâniţă. Pielea mi se făcuse de
găină. Simţeam gust de fard şi rimel în
gură. Am început să bat cu pumnii în uşă.
Cruz era agitat de-a binelea, se temea că
materialul noii creaţii poate fi distrus din
cauza umezelii. ,,Hai să intrăm pe fereastra
din dos!", l-am auzit. Am scrutat încă o
dată uşa cu privirea şi mi-am spus în gând:
,,Dacă pe aici nu se trece, se găsesc
soluţii!". Am început să râd cu sughiţuri.
Mi-am şters cu mâneca lălâie zoaiele de pe faţă.
Cruz a strigat ,,Let's jump!", pe ritmuri de
Lady Gaga. Într-o clipită deja era înăuntru.
Eu, mi-am golit balerinii de apă, i-am stors
cu mâinile şi am căzut cu tălpile goale de
partea cealaltă a ferestrei. Mă dureau
genunchii, dar eram în interior, apăraţi de
tunete şi fulgere. Parterul era constituit
dintr-un living imens. Uşa din afară, care
mă fascinase dintotdeauna, era tapiţată în
interior cu satin vişiniu. Perdelele
vaporoase erau trase. Şnururile cu ciucuri,
prăfuite, erau pe covor.
,,Eh, drăcie, tre’ să-i sun pe tovarăşi!", a
strigat dintr-o dată vărul meu. S-a bătut
apoi cu pumnii în piept. A deschis cu un
suport de pipă una din sutele de sticle de
vin, amestecate printre cărţile din
bibliotecă. Nu l-am auzit ce vorbea la
telefon. Mă tot plimbam de-a lungul şi de-a
latul imensei încăperi. Era un fel de
anticariat.
Pereţii, acoperiţi în întregime de rafturile
pline cu sticle şi cărţi, emanau un miros
greu, înţepător. Doar tavanul, decorat cu
motive florale, se mai zărea.
Am apucat pe ,,Madame Bovary" de pe un raft,
încadrată între un Château Laguiole şi un
Cattier demisec. Când ştergeam cu mâneca un
volum de Nichita Stănescu, străjuit de mai
multe sticle, am auzit zarvă. Cruz îşi
invitase colegii de la Arte. În scurt timp,
zece inşi erau în încăpere şi devorau
băutura. Beau direct din sticle. Răsturnau
cărţi, apoi le călcau în picioare. Unul, cu
un spate lat de manelist, rupea cu o furie,
pe care nu o mai întâlnisem până atunci,
pagini. Am cules de pe jos poezia lui
Pillat, ,,Aici sosi pe vremuri", şi un semn
de carte brodat. Un tip cu o sticlă imensă
de vin spumos în mână, mi l-a smucit din
mână şi a început să citească silabisit:
,,Nu iaş-te al-ta şi mai fru-moa-să şi mai
de fo-los în toa-tă via-ţa o-mu-lui ză-ba-vă
de-cât ce-ti-tul căr-ţil-or".
Apoi şi-a suflat mucii în el. Altul îşi
turna vin alb pe el şi dansa. Semăna cu un
membru al vreunui trib african în timpul
unui ritual.
Îmi era frig. Am apucat un Baconsky cu
autograf şi am început sa-mi frec palmele
reci de cotor. Apoi am luat semnul de carte
de pe jos. Îmi era greaţă. Am şters mucii cu
mâneca murdară şi l-am împăturit. L-am băgat
în sutien.
Citeam poezii pe care le descopeream abia
atunci. Un tânăr slăbuţ a scos o brichetă şi
şi-a aprins o ţigară. Tremura. A aruncat-o
pe covor, lângă nişte pagini stropite cu
vin. Săteam într-un colţ, cu degetele
încleştate şi îmi era foame. Am adulmecat
miros de fum, izbucnise un mic incendiu.
,,Să ne cărăm, tovarăşi!", ţipau de zor
unii. Au spart uşa. Fugeau cu sticle în
mână. Era întuneric.
Focul nu era mare. Mi-am scos hainele, am
încercat să-l sting. Nu am reuşit decât după
rularea covorului imens, îmbâcsit de praf.
Într-un colţ, luminat de felinarul din
stradă, era abandonat capotul roz. L-am
îmbrăcat. Am dosit în ghiozdan câteva cărţi.
Am ieşit pe fereastra din dos.
,,Nu mai văzusem deloc uşa aceea închisă
timp de câteva zile"
În zilele următoare uşa a fost mereu
deschisă. Poliţişti şi criminalişti se
perindau pe acolo în căutarea unor probe. Am
decis, pentru orice eventualitate, să
păstrez semnul de carte în acelaşi loc.
Cărţile le-am ars în sobă într-o noapte la
fel de ploioasă ca aceea.
După un timp uşa era înlocuită cu una
metalică, acoperită de un grilaj. Părea
intrarea dintr-o închisoară. Unii spun că,
deseori, în vara aceea, seara se întâlneau
prin Parcul Caragea, cu un bătrânel. Stătea
mereu cu capul aplecat şi cu o carte imensă
sub braţ. Mergea alene, sprijinindu-se
adeseori în baston. Vorbea singur. Odată un
grup de liceeni rebeli au fost muştruluiţi
de acesta. Boierul a început să urle după
ei: ,,Criminalilor, mi-aţi distrus viaţa!".
