Zgomotul puternic şi uniform al ploii îi
trezeşte amintirile. De multe ore apa cade
cu furie asupra oraşului împingând spre
nesfârşit rezistenţa oamenilor la miracolul
şi puterea naturii încât ajunge sã se
întrebe uimit.. unde se duce atâta apã.
Bãlteşte peste tot, în rigole, pe strãzi
şi trotuare, în pivniţele caselor, în
gurile canalizãrilor, de mult a depãşit
nivelul bordurilor. O maşinã se strecoarã
anevoie sã nu facã valuri, apa pãtrunde
brusc la motor şi c-un icnet obosit se
opreşte din zbucium. Aude vecinii cum se
agitã prin curţi.
Fulgerele lumineazã, brãzdeazã şi danseazã
întortocheat pe cerul întunecat
transformându-l într-o zi însoritã haotic.
Câinii nu mai lãtrã, înfricoşaţi de tunete,
celelalte animale au dispãrut ca prin
farmec în cotloane neştiute, prin coteţe şi
ascunzişuri neumblate. La un moment dat
ploaia se transformã într-o perdea de apã
care-şi pierde faldurile în unduirile
nemiloase ale furtunii… mai devreme, pe
ziuã când ploua totul se transformase într-
o masã imensã de gheaţã prãbuşitã cu furie
peste natura îngrozitã de aceastã nouã
demonstraţie a nemãrginirii… pietre cât oul
de bibilicã s-au abãtut cu vitezã
neînchipuitã peste case, peste ţigle şi
acoperişuri din tablã, peste grãdinã şi
bolta din curte, gãurind frunzele,
zdrenţuind plantele şi lãsând crengile
goale sau chele, ca atunci ieşite din
iarnã. Îşi închipuie ce au pãţit alţii;
subsoluri inundate, oameni disperaţi care
într-o clipitã au pierdut agoniseala multor
ani.
Ploaia vuieşte în rafale de ape, sfâşie
broderia dintre lumini spicuind nehotãrârea
zilei. A mai trecut o noapte, natura s-a
potolit. În liniştea dimineţii obosite de
duminicã a adormit toatã suflarea
pãmântului.
