Aveam obiceiul urât şi între orele 12-
13 în pauza de masã, fugeam cu Radu,
şoferul meu de pe autobasculantã sã admirãm
plaja dintre ecluzã şi tabãra Nãvodari.
Maşina o ascundeam lângã dig, printre
bãlãriile care crescuserã cât ea de înalte,
nu cumva sã o zãreascã cei de la secţie,
deşi niciodatã nu a avut nimeni curajul
sã-mi spunã cineva vreodatã, de ce
chiulesc. De obicei era lume puţinã şi din
peisaj nu lipseau niciodatã câţiva pescari
înarmaţi cu mulinete şi prãjini care de
care mai sofisticate, aruncând râmele de
mare dupã chefali de pe uscat.
Radu era un bucovinean frumos, mult
mai tânãr decât mine, care mã credeam
tânãr… aveam pregãtite slipuri, fiindcã pe
acolo zãboveau amatoare de soare, linişte
şi baie, aşa cã eram pregãtiţi pentru orice
fel de întâlniri.
Vara ca de obicei era încinsã, nopţile
scurte încât aproape nu fãceam diferenţa
între temperaturile de zi şi searã, doar
briza mai adia la intervale regulate şi
mult aşteptate de toţi, ajunsesem sã credem
cã zãpuşeala nu se va termina niciodatã.
Am îmbrãcat slipul în maşinã şi am
pãşit pe plaja visurilor, însoritã dar
pustie, spre mirarea mea… de obicei venea
lumea dar acum nu era nici ţipenie de om şi
mã gândeam..
- Cu atât mai bine!
Când mã apropiam de nisipul galben
mãcinat fin şi fãrã scoici, nerãbdarea puse
stãpânire pe mine. Am vrut sã alerg spre
apã, dar am înlemnit zãrind… mulţi copii cu
cele mai inimaginabile defecte, se târau
efectiv de la mare spre tabãrã, aflatã la
marginea plajei întinse şi am crezut cã
visez urât.
Fãceau parte din lumea celor cu
dizabilitãţi din naştere, abandonaţi de
familii care nu mai aveau ce face cu ei…
purtau în permanenţã diformitãţi,
malformaţii groaznice şi nu îmi închipuiam
cã poate exista o astfel de lume
inimaginabilã, care se gãsea în faţa mea !
În general li se vedeau oasele, erau foarte
slabi, unii nu aveau picioare, nu aveau
mâini sau membrele erau deformate, chipuri
groaznice, copilaşi hidrocefali, bose şi
fose pe unde nu bãnuiai.. însã aveau ochii
în care se oglindea lumea noastrã, spre
deosebire de a lor… şi am întors privirea!
Nu puteam şi nu aveam curajul sã îi
privesc, eram nãucit sub neprevãzutul
şocului acestei întâlniri.
În acele momente am uitat de soţia pe
care o iubeam, de fetiţa încântãtoare care
mã aştepta, de casã, de tot trecutul,
prezentul şi viitorul, parcã un vãl s-a pus
peste mintea mea.
Am vãzut ca prin vis cum pluteau spre
noi doua tinere superbe, în costume de baie
din doua piese, cu corpul minunat care ne-
au întrebat,
- De unde sunteţi? Noi de la munte şi
ne-am îndrãgostit de aceastã zonã! Erau
foarte volubile şi fermecãtoare… s-au
aşezat pe nisipul fierbinte şi ne-au poftit
lângã ele, sã ne bucurãm de frumuseţea
mãrii care le plãcea enorm.
Noi doi aveam ochii gri-albaştrii şi le
priveam încântaţi, ele aveau ochii
liliacului în floare şi nu ne mai sãturam
de indigouri.. ca şi de infinita Mare
Neagrã care în acele zile, era nesfârşit de
albastrã. Mi-am dat seama cã trebuiau sã
fie cadrele medicale din tabãrã şi ne-au
confirmat cã pe la ora douã cu
îngrijitoarele, supraveghetoarele urmau sã
serveascã masa copiilor.
Mie îmi era deja rãu când mã gândeam
la acele fãpturi, paloarea feţei nu mi-o
ascundea nici bronzul soarelui. Erau acum
îngrijorate de starea mea, au vrut sã îmi
ia tensiunea, pulsul, temperatura, bãtãile
inimii…
- Fiţi liniştite cã-mi revin! Nu ştiu
ce m-a apucat. Am spus cu glas înãbuşit
însã ele nu s-au lãsat pânã n-au pus un
aparat şi m-au controlat.
Şi-au dat seama, ce se întâmplã cu
mine, însã doreau sã îmi revin mai repede,
sã glumim, sã ne privim în ochii azurii, sã
uite şi ele de suferinţele chinuri ce le
aveau veşnic în faţã.
Era a patra zi de când sosierã la mare
dar nu sperau sã se apropie cineva de
tabãrã şi acum se bucurau de prezenţa
noastrã neaşteptatã. Probabil ar fi fost
mulţumite cu oricine din lumea noastrã,
obişnuitã, şi cum doar noi eram pe acolo…
mi-am revenit, aşezat cu spatele la copiii
care se târâiau pe nisip fericiţi cã au
vãzut şi auzit valurile mãrii. În timp
doream sã uit şi am uitat, cã la doi paşi
de noi exista calvarul de ne imaginat al
copiilor-oameni.
Nu mi-am dat seama de ce una dintre fete
îmi plãcea mai mult, poate mi s-a pãrut mai
miloasã, poate mai atentã cu mine, însã
erau amândouã blânde şi în orice caz, mã
atrãgeau cu ochii lor care pãreau sã nu se
mai dezlipeascã de ai mei… aşa încât le-am
încântat cu glumele ce mi-au trecut prin
cap şi simţeam întruna cum mã pierd în
privirea lor.
Îmi spuneam singur, uimit şi mai ales
fermecat de existenţa celorlalţi.
- Nu poate fi adevãrat, atât de uşor
şi repede sã ne apropiem!
Eu am uitat de fierãtanii şi tinerele de
pacienţi, pãrea cã timpul o luase razna şi
se blocase, puteam sã acuzãm orice, marea,
plaja pustie, vara încinsã dar mai ales
marginea aceea de lume nesfârşitã.
*fierãtanii -aici cu înţeles de utilaje,
maşini, macarale etc
Deodatã eu am spus,
- Ne-am încãlzit suficient. Hai sã
mergem în apã sã ne rãcorim!
Imediat cu chiote de bucurie a fost
primitã ideea mea.
De la început ne-am împãrţit perechi,
fãrã sã vorbim, ca şi cum era de la sine
înţeles. I-am întins mâna s-o ajut sã se
ridice; ceilalţi obligaţi ne-au imitat,
parcã imaginea noastrã se reflecta într-o
oglindã uriaşã, cu marea ca fundal. N-am
simţit nevoia sã ne mai despãrţim
conştienţi de clipele acelea inegalabile.
Am alergat voioşi, ţinându-ne strâns de
mâini, pe plaja întinsã şi pustie, scãldaţi
în soarele dogorâtor al dupã amiezii pânã
ne-am avântat în imensitatea mãrii.
Când am intrat în apã cu vitezã,
rezistenţa ei ne-a despãrţit pentru o clipã
şi ne-am jucat... nu aveam nevoie de minge,
ştiam multe surprize care nouã localnicilor
nu ni se par deosebite; am învãţat-o întâi
sã împroaşte apa, chiar am necãjit-o
puţin cã nu putea sã arunce cu apa sãrat-
amarã aşa cum ar fi dorit. I-am arãtat cum
sã o loveascã, sã nu se teamã… este doar
apã, însã ea orbitã de stropi mã aştepta,
încercând totuşi sã mã ţinã departe pânã
distanţele dintre noi au ajuns la un micron.
Ceilalţi priveau încântaţi joaca
noastrã şi încercau sã ne imite.. le-a
plãcut mult hârjoneala, exista în mişcãrile
noastre un erotism camuflat, ca dansul
preludiu al pãsãrilor pentru ce va urma.
Am intrat cu capul sub apã ţinându-mi
respiraţia şi am apucat-o de mâini; am
ajutat-o sã urce cu picioarele pe umerii
mei; la început fata se suia cu
îngrijorare, pulpele ei mã mângâiau
continuu şi-mi strângeau apãsat grumazul…
atingerile noastre ne intrau în creier,
mâinile au început sã se caute cu-
nfrigurare prin apã; marea era agitatã, ne
dezechilibram totuşi când simţeam cã este
în siguranţã o îndemnam sã se ridice pe
umerii mei şi sãrea pânã au început sã mã
usture umerii.
Atunci am dispãrut înotând pe sub ape
şi am fugit în larg.
Fetele s-au uitat înfricoşate dupã
mine care ieşisem departe, la adâncime unde
ele nu îndrãzneau sã se avânte, fiind
singurul care ştiam sã înot. Strigau
înspãimântate sã mã întorc, vocile lor
cristaline strãbãteau dimensiunile şi
dãinuiau peste talazurile mãrii.
Impresionat de teama lor am revenit şi
imediat cei trei sau animat, fata aceea
frumoasã era atât de radioasã când am
apãrut lângã ea de parcã aş fi fost plecat
o veşnicie. Am fost vrãjit de spaima ei şi
le-am luat pe rând în braţe sã le învãţ cum
sã facã pluta… dupã care am început sã le
arunc dar cu toate cã erau speriate şi
ţipau, cãderea lor era amortizatã de apã şi
nu se loveau… le-a plãcut şi aceastã
hârjoanã .
Radu a înţeles mişcarea, a prins curaj
şi cum ele mai vroiau sã ne jucãm la
infinit
ne-am prins cu toţii în vâltoarea dansului.
Dar zbuciumul şi zgomotul mãrii ne-a
îndepãrtat suficient de ceilalţi sã nu-i
mai zãrim, apa cu puterea ei magnificã ne-a
despãrţit, nu i-am mai auzit şi ne-am
simţit singuri departe de orice. Deodatã
fata s-a prins de gâtul meu şi am cãzut
îmbrãţişaţi în valuri… aveam senzaţia cã
atingerile noastre sunt permanente,
extraordinar şi înfiorãtor de plãcute,
parcã contactul pielii era al altui
organism viu lipit de altul având propria
sa identitate.
Am uitat de toate problemele ne
rezolvate ce existau pe acest pãmânt...
…………………………………………….
Dupã un timp am privit la perechea
cealaltã cum se apropia de ţãrm şi i-am
urmat.
Ne-a plãcut mult zbenguiala în apã şi
ea m-a invitat oricând, dupã amiazã, pe
searã dar cât mai curând posibil… numai sã
nu uit cã este singurã şi plictisitã de
viaţa asta anosta. Eu nu aveam cum sã mã
gândesc la altceva, decât la femeia
neasemuitã de lângã mine care mã privea
pierdutã în uitãri.
Amândoi eram mulţumiţi de bogãţia
sentimentelor ce ne invadau, în plus plutea
splendoarea în jurul nostru când ieşeam din
mare ţinându-ne de mâini, cu apa şiroind pe
trupuri şi ne priveam înfioraţi dar
percepeam momentul acesta unic. Speram într-
o repetabilitate veşnicã sau cel puţin cât
vor mai poposi pe acele meleaguri şi cine
ştie… poate vom prelungi aceastã stare, la
infinit!
Deosebeam clar cum iubirea ca o
nãlucã a izbucnit între noi şi percepând
din zgomotele mãrii cum ne învãluie
dragostea, când… i-am zãrit din nou şi m-
am dezmeticit într-o secundã.
Uitasem şi iar m-am prefãcut cã nu vãd
înfricoşat acele fiinţe care sperau, ce?
Minunãţiile acestei lumi le erau
inaccesibile, totuşi trãiau şi le intuiau;
unii erau bucuroşi dar şi geloşi, pe
femeile care îi îngrijeau când le vedeau cã
râd, sunt vesele şi fericite, cu toate cã
durerea lor permanentã se transformase în a
doua naturã însã nu plângeau.
Acum aproape ajunseserã la sala de
mese, unii dintre ei mai sprinteni se
cãzneau sã treacã pragul cantinei, în timp
ce alţii erau încã departe.
Fetele erau acum grãbite şi preocupate
cum sã-i aşeze la mese, ne-au sãrutat în
vitezã şi au dispãrut, totuşi ea mi-a
reamintit şi rugat în acelaşi timp,
- Vã aşteptãm! a spus distingând clar
cum mã cãutau ochii ei albaştrii cu atâta
speranţã, cã am rãmas emoţionat. Deja între
noi se stabilise o ierarhie… ea era
conducãtoarea grupului!
Cinci minute mai târziu când, am ajuns
la secţie era ora douã dar ca de obicei nu
am dat socotealã nimãnui iar la terminarea
programului, mi-a spus Radu,
- Şefu’… ne aşteaptã fetele… sunt
atât de frumoase!
Actele mele erau vraişte, deja se
apropia seara eu ezitam… temperaturile o
luaserã razna!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Scrii incredibil.Imi place cum povestesti: cumva calm, asezat dar nu fara emotiile de atunci si mai ales fara concluzii savante. Imi plac textele care lasa cititorului dreptul de a trage o concluzie.
