Ca de obicei, un nor cenuşiu zdrenţuit
pe margini, fugãrea alt vãlãtuc compact şi
îl lasã în urmã, pe un cer mov-violet de
speranţã, scenã ce se repetã la nesfârşit
şi în destinul oamenilor.
În dreptul strãzii, unde era aşezatã
şcoala ca un U imperfect, malul se termina
brusc, descoperind o falezã înaltã,
îmbrãcatã în verdeaţã, castraveciori de
mare ţepoşi, arbuşti, sãlcii pitice şi
buruieni; din ierburi apãreau neaşteptat ca
treptele timpului şi oboseai numai coborând
zigzagurile de beton pânã pe plajã, în acea
dimineaţã liniştitã care se repeta gradual
exact la mijlocul lunii septembrie.
Şcoala uriaşã, cu zidurile extrem de groase
îşi arãta temeinicia, de multe ori copiii
îi spuneau Bastilia, dar orice clãdire
poartã amprenta oamenilor care vieţuiesc în
ea şi niciodatã nu am avut motive s-o
numesc astfel, cu toate cã de multe ori
supãrãrile mele trecãtoare de elev mã
îndreptãţeau.
De când eram mic, vedeam cum tatãl meu
îşi chiverniseşte salariul şi nota
minuţios în fiecare luna.. atât pentru
chirie, atâta pe mâncare, luminã, apã,
lemne etc şi prevedea întotdeauna, o micã
sumã pentru diverse, pe care o cheltuia
generos într-o searã cu familia. În seara
aceea ne îmbrãcam frumos şi mergeam la un
restaurant, unde mâncam grãtare, ascultam
muzicã, dansam pe ringul de obicei rotund;
pe mine mã învãţa mama sã dansez, însã eu
mai mult mã bâţâiam iar sorã-mea care era
puţin mai mare, dansa cu tata. Adesea
pãrinţii încercau sã ne punã sã ţopãim
împreunã, dar ne certam când trebuia sã
stabilim conducãtorul dansului şi trebuiau
cei mari sã ne despartã, altfel ne pãruiam
însã acum depãşisem acea perioadã a
copilãriei, eram licean la Mircea!
Viaţa mea se desfãşura între nişte
coordonate fixe, plauzibile aşa cum ar
trebui sã fie existenţa tuturor, de la care
devia câteodatã întâmplãtor şi mã bucuram
de fiecare datã când soarta lua în joc
neprevãzutul.
Eu şi colegii mei, am fost nevoiţi sã
depãşim şocul învãţãmântului de pânã atunci
care începuse sã se modernizeze, nu se mai
obişnuiau şcolile separat strict, în fete
şi bãieţi, erau mixte. Şcolile cu tradiţie,
numãrul 1 de bãieţi, Mircea cel Bãtrân şi
numãrul 2 de fete, Mihai Eminescu s-au
multiplicat şi se vor mãrii continuu iar
vocabularul se va modifica.
Sovieticii cedaserã cu câţiva ani
înainte, clãdirea în care îşi stabiliserã
vremelnic comandamentul, vreme de 15 ani de
ocupaţie, timp în care s-a desfãşurat
activitatea şcolarã în sediul de pe strada
Traian.
Pânã nu demult era obligatoriu învãţãmântul
de patru clase dar noi, trebuia sã facem
opt… manualele s-au dat gratuit începând cu
anul nostru şi numai caietele şi
rechizitele, trebuia sã le cumpãrãm.
Începeam şcoala şi bãnuiam cã voi trãi
în continuare ani plini de incertitudini,
cãutãri însã şi de clipe minunate. Eram
nerãbdãtor şi mai ales confuz de multele
taine ale vieţii dar intrând în liceu,
trebuia neapãrat sã le descopãr! Aşa
socoteam şi aşa era normal dar viaţa e
singura şcoalã care decide cum sã evolueze
un om iar restul sunt anexe.
Trebuia numai sã am rãbdare,
emoţiile pe care le aducea orice schimbare
mã copleşeau, cu toate cã propriu-zis, am
înlocuit doar profesorii pe care i-am avut
pânã atunci, cu alţii. Şcoala şi matricola
nu am schimbat-o, doar numãrul şi faptul
incontestabil cã am mai crescut. Am dat
primele douã examene din viaţã, de
absolvire a 8 clase şi de intrare în liceu,
de care am trecut, spre mândria pãrinţilor,
parcã presiunea lor asupra mea s-a diminuat
şi am fost lãsat în voia domnului.
Din pãcate tatãl meu s-a
îmbolnãvit, am crezut cã are cancer însã a
fost greşit verdictul dat de doctori; acum
un ulcer şi-o melenã pãcãtoasa îl necãjeau
continuu dar oricum familia era fericitã cã
trãia.
În aceastã vacanţã am contribuit
la traiul familiei zilnic, cu primii bani
câştigaţi de mine… sora mea
se ,,împrumuta,, adesea de câte ori avea
nevoie şi eram tare mândru când mã ruga sã-
i dau bani din sertarul meu şi fãceam
mofturi; am avut o perioadã din acea varã
când îmi strângeam cu grijã averea, în
bancnote de 10 lei, noi, foşnitoare, cu
seriile notate conştiincios dar acele
timpuri au trecut, le priveam acum cu
superioritate şi nu-mi mai pãsa de bani
doar porecla în casã datã de sorã, Hagi
Tudose mi-a rãmas. . Întâmplãrile din acea
varã au fãcut diferenţa dintre mine şi
restul copiilor; îmi intrase în cap cã pot
muncii ca alţii de aceiaşi vârstã, şi un
fel de siguranţã şi detaşare puneau
stãpânire pe mine.
Purtam acelaşi model de uniformã
lustruitã din clasa cinci-a, spãlatã şi
cãlcatã, de nenumãrate ori iar chipiul îl
purtam cu mândrie; îmi ţineam cozorocul pe
frunte ca ofiţerii nemţi, sã nu observe
lumea unde mã uit şi sã nu-mi intre soarele
în ochi. Toţi bãieţii aveam matricula pe
mâneca stângã a costumului bleumarin de
elev, cu un numãr personalizat pentru
identificare, în caz cã fãceam vreo
nãzbâtie, imediat eram reperaţi dar nu m-a
deranjat niciodatã, ca pe alţi colegi.
Costumul nu era chiar atât de ieftin, ţinea
cam doi ani.. toatã ziua cârpea mama la el,
în coate sau pe unde se rupea, de obicei în
genunchi, de multe ori îmi rãmâneau
pantalonii scurţi dar nu ne permiteam sã
cumpãrãm alţii; de asemenea nu trebuia sã-
mi uit şapca acasã pentru nimic în lume, nu
mi se îngãduia intrarea în şcoalã fãrã
chipiu. Fetele îşi ţineau matricola cusutã
deasupra pieptului la rochiţele albãstrii,
era un articol vestimentar indispensabil şi
obligatoriu pentru fiecare elev şi
conducerea şcolii urmãrea cu
meticulozitate, în fiecare zi dacã nu ni le-
am desprins cumva de la uniformã.
Acum însã terminasem jocurile copilãreşti
deşi adesea, tentat de minge mã prindeam în
vârtejul amintirilor cu zbenguielile de
rigoare.
Singura deosebire era, faptul cã
acum eram licean, şi ştiam din povestirile
celor mai mari cã voi avea dascãli minunaţi
şi renumiţi în oraşul nostru.
Din prima zi de şcoalã, m-a instalat doamna
dirigintã Ghiurcã Elena cu Magi, în banca
treia rândul de la geam, deci mai crescusem
puţin şi nu a trebuit sã mã punã
profesoara, chiar în prima bancã cum eram
obişnuit. Pe Magi deşi era cel mai înalt
din clasã, l-a aşezat coleg cu mine… fiind
miop iar eu îmi alesesem locul de la
margine, acolo unde mã simţeam în largul
meu.
Când au început profesorii sã strige
catalogul, primul a fost Kemi, şi m-am
amuzat de situaţie,
- Eşti turc? îl întrebau unii
profesori curioşi de numele alambicat,
totuşi crezând cã pot prevedea rãspunsul
care, spre surprinderea lor venea
invariabil,
- Nu, sunt tãtar ! îi contrazicea
colegul meu cu demnitate.
Încã din primele ore s-a vãzut ce ne
putea pielea, însã cele mai grele materii
pentru mine, au rãmas rusa şi franceza,
restul erau mai plãcute sau mai
plictisitoare, dar fãrã sã-mi ridice mari
probleme. Probabil creierul, în general
este conceput pentru diferite discipline şi
activitãţi pe care le realizeazã cu
plãcere… iar nesuferitele rãmân pe ultimul
plan. Oamenii au anumite preferinţe, fac
motivat unele lucruri iar pe celelalte le
evitã pe cât posibil.
La chimie se învãţau multe substanţe,
tabelul lui Mendeleev, îl ştiam din ciclul
primar dar nu îmi plãcea materia,
consideram cã trebuie sã tocesc prea mult.
De aceea studiam în salturi, fãrã tragere
de inimã, în schimb mã distram la orele de
laborator cu balanţa analiticã, mojarul,
baloanele şi eprubetele, paharele Berzelius
dar şi cu unele substanţe, pe care le
mânuiam cu scrupulozitate şi atenţie.
Priveam adeseori curios şi admirativ, cum
se auto aprinde instantaneu fosforul alb
în contact cu aerul, închipuindu-mi cum se
pot fabrica bombele cu napalm dar şi
chinurile omului, la atingerea
întâmplãtoare de aceastã substanţã. Eram
obişnuit de la Cercul de foto sã cântãresc
cu balanţa şi sã umblu cu tot felul de
prafuri, revelatoare şi fixatori.
Când se aduceau la începutul anului
manualele de istorie şi geografie, le
citeam imediat curios, aşa cã în timpul
anului nu prea mai eram atent la predare.
Domnul Bitoleanu, ne povestea şi ni se
desfãşura în faţã, frumoasa istorie a
antichitãţii, cu eroi care nu mureau
niciodatã sau mureau, vitejeşte, ca sã
învie pe alte tãrâmuri cu luptele pentru
Athena, Sparta, Troia, Cartagina,
Alexandria sau Roma …cu regi, dictatori,
democraţie, cetãţeni şi soldaţi viteji,
profesorul se entuziasma de trecutul
glorios al cetãţilor, iar zeii cu ale
lor ,,Legende din Olimp,, coborau în faţa
noastrã uimitã, de puterea profesorului de
aş expune materia iubitã.
Istoria este diferitã de legende, însã
profesorul avea harul de a le amesteca,
încât nu realizam când se terminã ora, şi
plecam acasã cu lecţia învãţatã.
Pe un caiet special copiam graniţele unei
ţãri, îi coloram cât mai frumos formele de
relief folosind o bucãţicã de vatã, cu maro
munţii şi dealurile estompate în cãrãmiziu,
albastru apele, galben câmpiile şi studiam
cu ce se ocupau oamenii din ţara
respectivã, bogãţiile naturale, lacurile,
mãrile sau oceanele mãrginaşe, lucruri care
mã pasionau.
Urmãream lecţia dupã Atlas care avea un
format uriaş faţã de celelalte cãrţi; în
zilele când aveam geografia trebuia sã vin
cu el pe lângã servietã şi îl ţineam pe
bancã la toate orele din ziua aceea. Avându-
l în faţã mã jucam cu colegul de bancã şi
în timpul celorlalte ore; pe el cãutam
cele mai mici insuliţe, munţi, gropi
marine etc. şi i le dãdeam celuilalt sã le
gãseascã, de acea banca noastrã era cea mai
liniştitã; încercam sã identificãm locul şi
nu ne ardea de altceva pânã nu descopeream
ce trebuia .
Consideram c-am obţinut o mare victorie… şi
luam totul de la capãt! Pânã şi în
recreaţii eram ocupaţi !
Şi la celelalte materii învãţam inconstant
şi dupã chef; dacã luam o notã bunã, nu
mai studiam atât de iscoditor, materia
respectiva, şi mã mulţumeam cu orice fel de
note; este drept, aveam notificãri de-a
valma, însã nu îmi era fricã, decât la
limbile strãine dar fãrã teamã de corijenţe.
Limba francezã şi rusã le fãceam cu
domnul Mugioiu şi domnul Moroianu care au
vãzut limitele mele, şi fãrã sã îşi batã
capul, mi-au dat întotdeauna nota de
trecere, eram cuminte aşa cã nu aveam
probleme.
Întotdeauna am stat în banca mea… a
treia!
La rusã domnul profesor Moroianu, avea
obiceiul sã ne punã sã scriem lecţia de
mai multe ori, când nu ştiam ceva sau dacã
fãceam vreo nebunie … ne punea o întrebare
şi cum de obicei nu cunoşteam rãspunsul,
aplica tratamentul; eu pregãtisem multe
indigouri şi copiam de mai puţine ori
lecţiile, însã eram foarte vigilent la cele
lungi, sã nu cad în pãcat cã trebuia sã
scriu mult.. dacã n-o fãceam în acel
trimestru mai mult ca sigur ne pãştea
corijenţa, şi nu-mi convenea aşa cã mereu
umblam pãtat de indigouri.
Când profesorul intra în clasã, arunca
catalogul pe catedrã ca la baschet; acesta
se deschidea la întâmplare şi astfel alegea
elevul care sã rãspundã, de obicei cel din
mijlocul paginii; în orice caz era una din
cele mai epuizante ore pentru mine. În
patru ani profesorul, nu a greşit ţinta
decât o singurã datã, plasamentul a fost
greşit calculat şi profesorul a executat,
mişcãri haotice de echilibrare spre
amuzamentul nostru, fiind nevoit sã culeagã
catalogul cu foile îndoite, de pe jos.
Odatã dintr-o ora mai erau douã minute
şi Stelicã, un coleg îşi spune uşurat,
- Am scãpat şi ora asta!
Şi eliberat de stresul ce îl simţea de
fiecare datã la aceastã materie, îşi dã
drumul la o ghiduşie. Magi prevãzând ce se
poate întâmpla îmi şopteşte,
- Fii atent.. Stelicã o ia pe coajã!
Şi îmi arãtã ceasul, bãtând uşor în geam;
nu terminã bine, cã profesorul îl ridicã în
picioare pe Stelicã; mai avea un singur
minut şi ar fi scãpat. I-a dat sã copieze
lecţia de 25 de ori, totuşi era un record
neobişnuit. Nu ştiu cum se simţeau ceilalţi
colegi însã aceastã materie mi-a scos peri
albi şi abia în ultimul an am simţit o
oarecare destindere din partea profesorului
care nu ne-a mai dat sã copiem lecţii… era
simpatic, glumeţ dar abia aştepta sã ne
încondeieze.
La francezã în schimb, domnul Mugioiu
nu avea treabã cu mine, ci cu Magi, vorbeau
împreuna… ,,lingurision, furculision,
cutision,, şi nu simţeam când ora a
trecut!
La Limba şi literatura românã,
rãmâneam uimit cum poate sã rãspundã Doina
şi Magi atât de frumos; aveau o atât de
mare uşurinţã în exprimare şi criticile
literare le expuneau atât de frumos încât
toţi aveam impresia, cã sunt ale lor, şi
poate chiar erau.
Magi se concentra, plescãia din gurã,
şi începea sã vorbeascã, aveam siguranţa
cã acestor oameni le place sã se asculte
singuri, se oprea din avânt doar sã-şi
tragã sufletul şi sã mai plescãie.
Dar erau marii poeţi pe care i-am
îndrãgit, citisem undeva cã şi poeţii sunt
buni la aritmeticã, aşa cã am decis..
- Aşa este! Şi mie îmi place
matematica!
Fãceam poeziile pe bandã, dar fãrã sã ştie
ceilalţi colegi. Nu aveam cum sã mã compar
cu Doina… m-aş fi fãcut de râs, deşi
probabil toţi din clasã scriau poezii. În
acest an l-am redescoperit pe Eminescu, nu
era nevoie de nici o analizã literarã, era
suficient sã îl recit în gând şi îl
simţeam; orice aş fi fãcut sã îl studiez,
era de prisos. De fapt toţi poeţii români
mi-au plãcut, iar când a lansat formaţia
Mondial celebrele cântece, i-am îndrãgit şi
mai mult.
Muzica cu anume instrumente, tonalitãţi şi
melodii mã îndemna deseori la reverii şi
îmi închipuiam cã sunt poet; erau zile când
puteam merge la şcoalã, fãrã obligatoria
cravatã închisã la culoare; nu toţi
profesorii ţineau la acest protocol. În
cinstea rapsozilor purtam cu mândrie în
locul cravatei, un fular înnodat frumos la
gât.
Toatã viaţa, am îmbrãcat iarna fularul
aşa, chiar dacã nu mã proteja atât de bine,
şi nu îmi dãdeam seama de ce? Acum vãd cum
se refac în minte, legãturile de mult
uitate!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Am gasit textul si l-am citit. Ai amintiri frumoase si atat de proaspete si scrii tare frumos.
Povestesti frumos dar textele tale prind viata datorita reflectiilor personale, cuvintele sunt trupul iar reflectiile sufletul...asta c-ai adus vorba de reflectii...si reflexii...
