A mai cãzut între mãrãcinii ruşinii o stea
Cu un sunet foşnit pe o sabie moale,
Pasãrea mutã, zborul şi-l frânge-n târcoale
Şi locului sãu nu mai poate sã stea.
Scânceşte lumina cuprinsã de o sete arsã
Precum lacrima pietrei pe clopotele lunii,
Atinge sudoarea nevãzutã-n ţãrâna pâinii
Şi-n sângele nedespãrţirii noastre se varsã.
Cîntecele miruite-n catedralele neamului
Din cupe strãlucitoare de aer strãbun,
Adastã la zenitul speranţei cel bun
Fructele istoriei, se coc sub umãrul
ramului.
Am România ca o iarbã-n pãdurile grele
Fecioarã cu sânii fierbinţi de nãpraznic
dor,
Nimb de aur, purtat pe aripi de un condor
În romboidã urcare, noaptea-n amiazã de
stele.
