Se ridicã vânjoşi umerii
statura mã deprimã,
şi-n mâini îmi cresc
aripi pentru zbor.
Aproape-mi cobor
lumi neştiute-n ochi
şi încep sã iubesc
îndepãrtãri în inimã.
... Doar vise
sã-mi mai pun
şi orizontul
capãtã contur
sã-l depãşesc.
În drum sunt zmei
gata de luptã,
cu fãt frumosul
învoinicit în mine
pe un cal.
Cu sãbii unse
fac conturul
frumoasei
Cosânzene.
Trupul ei, clepsidrã,
alunecã dragostea
ca nisipul.
Gândurile împãtimite
în dor,
alungã aşteptarea
cu curgeri de timp
ne-nţelese.
Oglinzile tinereţii
se sparg
de furie,
cioburi mãrunte sclipesc
în lumina drumului
si nimic
nu se vede,
nu se aude,
doar se bãnuie.
Sunt cãrãri false,
întoarceri din drum
şi vigoarea calului
care manâncã jãratic.
Te simt
si alerg
peste împãrãţii şi lumi
cu piedici
la tot pasul.
Nu mã las,
o sã ajung
pânã nu va fi
prea târziu,
sã înflorim
o împãrãţie de dor.
Aşteaptã clipa,
mã vor cãlãuzi
stelele-n luminã,
iubirea din piept,
credinţa din suflet
şi miracolul
comorii de iubire
în împãrãţia
veşniciei
dãruitã oamenilor,
legatã prin fire
de aur
de universul sfinţeniei
Tu....
Cosânzeanã
aşteaptã...,
pe zmei în luptã dreaptã
îi voi birui,
mireasã îmi vei fi
şi vom nunti
cum se nunteşte
pâna azi, pe româneşte.
