Oraşul mă sperie
Ca trupul unui om sfârtecat în accident
Tu simţi trăirile perfecte în care poţi
zăbovi singură
Ca o moluscă prinsa de stânca fericirii
Înduioşătoare şi senina,
Ca un orfan care aprinde o lumânare
Pentru parinţii pe care nu i-a cunoscut.
Mâna mea de porţelan alb
Pe sânul tău vinovat în creştere
Şi cearceaful călcat de nesomn
Ma duc cu gândul la animalele îmblânzite
Puse să joace la circ.
Şi vinovat de biciuire permanentă
Ridic măna în semn de protest
Pentru dezinvoltura cu care te laşi
Îmblânzită mereu.
