despre lamentatie, scurt
ei (mã) dor
eu (îi) dor
si dor. de ce as nega starea de fapt,
mereu dor/im câte ceva, (cu sufletul la
gurã, atentie, e-un joc apã/foc)
si mici pauze de respiratie între
noi, cei nepliati pe asperitãtile zilei,
rebelii,
causticii, îndureratii privitori ai
propriului spectacol (pssst, auziti?
a vibrat gongul, miscat de vântul din sud!
pânã si adormiţii au tresãrit!)
- aici un moment de îngândurare, vã rog,
pentru cei cu sufletele-n dezordine -
fiindca e vraiste, domnule regizor:
s-au prãbusit indicatoarele de carton:
- scrie datorie pe omul viu
- dragostea este un ceva perisabil
- Romeo si Julieta dorm în sicriu
(spune-mi, lebãdã, cã într-un singur
sicriu!)
concluzionând, dragul meu auditoriu, aflu
cã sunt o umbrã îngenuncheata-n fumegatoarea cenusa a unui
sentiment
implorându-vã sã credeti în foc!
acum ies din acest discurs, bunã seara…
mã ghemuiesc între aripi
proaspãt crescute
