Nu privesc spre piedestaluri,
mãsti de cearã... Astazi viul
pas e-al celui care trece
sfidând asprele tãceri.
Bezne cresc... Umblând pe valuri
s-a pierdut de tãrmuri Fiul?
Fruntea se apleacã, rece,
peste visele de ieri...
Dar destul cu toate-aceste
rãtãciri pentr-o statuie;
am învins zãpãda celui
mai teribil anotimp.
Cât în lume e poveste,
cât spre stele gându-mi suie
nu am vreme sã mai jelui
primãvara altui timp.
Vise, focuri fãrã vatrã
port si râd pentru-a nu plânge:
o cetate de hârtie
soptitoare s-a aprins.
Pasii cui, rãniti de piatrã
lasã-n urmã flori de sânge?
Drumul încã se mai scrie
desi plouã. Înadins...
