eu sunt si râsul, si plânsul,
si linistea dintre ele
dar mai ales acestã revoltã nervoasã
în fata oricãrei gheare parsive
vânâdu-mi sub piele semnele fricii,
cicatrici mãrturisind cã rãul - oh, sã nu-
mi amintesc-
ieri tãiase adânc
de-atunci zidurile acestea de aer subţire
prin care filtrez orice sunet sau razã,
prisme relevând adevãrata culoare
- ai albul e alb, ai negrul e negru -
(altfel dezlãntuiesc avalanse pe oricare
spasm de extaz mincinos)
iatã de ce nu vreau reflexia stelei
albind în oglinzi risipita-i luminã
iatã de ce nu iubesc simfonia florii ucise:
chiar cred
cã adevãrul
nu
este
nisip
miscãtor
între peretii acestia de aer
privesc lumea cu ochi îngândurati
uneori am sentimentul cã toate cele ce sunt,
simple sau nu, sunt bune si calde,
firesti
si-ale mele cumva
- ca în clipele rare când si tu deschizi
larg bratele
fiindcã toatã lumea e-a ta-
(atunci se-mblânzeste ariciul
bãnuitor de sub coaste…)
alteori totul e-un ocean de mercur
cu ceturi toxice si scãpãri printre degete
(lumeeee, câte iluzii costisitoare!)
si se face iarna,
in suflete frig
iar eu sunt fiica palidã-a ploii, a stepei,
hrãnitã cu fructe pipernicite
tremurând lângã focuri de paie si ierburi
amare
alunecând, nevãzutã sã-mi arunc crisparea
în ape
ele mi-o dau înapoi în furtunã,
în ploi îmi musc gura, însângerând-o
de spaimã cã
zadarnicã este trecerea aceasta
dacã nu întâlnesc o spaimã asemeni
