Nu poţi scrie dacã nu iubeşti
oamenii. Aşa cum sunt ei. Când iubeşti şi cu
mãduva oaselor, atunci scrii bine. Când
iubeşti cu mãduva osului şi a inimii scrii
foarte bine. Când iubeşti necondiţionat
totul eşti inspirat şi cu neputinţã de
confundat în lume.
Nichita iubea şi copacii. Mãrturie
stã plopul Gicã. Mãrturie stau poeţii, unii
neinspiraţi, care-i osteneau zilele, dar
cãrora, pentru cã stãteau lângã el, Nichita
le-a dedicat poeme.
Cel care iubeşte şi scrie este atât
de singur, încât chiar în nepãrãsire de Duh
îi vine cu atât mai mult sã urle de
singurãtate şi de prea multã frumuseţe
vãzutã şi trãitã în o scurtã respiraţie.
Prietenii erau martori. Dar mai fericit şi
cu mai mulţi prieteni a fost "Plopul Gicã".
De ziua lui nu pot face nimic,
fiindcã mi-e aşa de fricã de singurãtatea
artistului pe pãmânt, gândindu-mã la
Nichita, încât mi se cãşuneazã sã vorbesc cu
plopul lui : cred cã numai el l-a cunoscut.
Şi dupã atâţia ani îmi lipseşte la fel de
mult ca atunci şi nu gãsesc cuvinte sã o
spun.
Sã ai prieten un plop, înconjurat de
prieteni este aşa o mare iubire de oameni cã
numai doi poeţi au avut copaci : Eminescu şi
Nichita.
Ca sã poţi sã îl înţelegi pe Nichita
trebuie sã te iubeascã mai întâi "Plopul
Gicã".
