Ieri încã mai cãlcam nisipul plin de alge
şi scoici. Fierbintele scrisese în carnea
mea vârtejuri şi locuiam deja pe o bãrcuţã
de gânduri înfumuratã. Parcã nu auzeam
decât cerul şi marea, pescãruşii cu
rotaţiile lor peste ape. Simt ţipãt
albastru în mine! Mã plimbam abãtutã,
uitatã de rãsãritul singuratic – cicã m-ai
aşteptat –. Erau acolo mai multe guri de
piatrã, mai multe pãrãsiri rãsturnate şi
umede şi din cale afarã de rotunjite dupã
valurile sparte de fiecare colţ
arãtat... "oare vei mai veni?" Nu degeaba
aşteptam sã batã încã şi încã puterile
tâmplelor mele. Aşteptam paşii tãi... Nu
erau... Umerii parcã duceau povara
arşiţelor atâtor ani trecuţi de-a
valma. "Nu te auzeam" Erai mai mic decât
mine cu mult... "Cred cã n-o sã mai creşti
niciodatã" mestecam lacrima ascuţitã cu
stropul de mare. Nu mai sunt vâlvãtaie
nãucã, întâmplatã târziu... Lungi priviri
se întind dupã mine flãmânde, şi ştiu, cã
nu asta am vrut şi mi-e greu şi mai scriu...
Nu mai vreau sã-mi şoptiţi, sã priviţi, sã
muşcaţi cu ochi lacom de azi!
Sunt un bob de nisip rãtãcit şi rãmas lângã
masa de ieri fãrã nici un avans!
