Totul se mişcă, oscilează mereu,
E un pendul în balanţă, ateu,
Capul mi-e greu, ca ghiuleaua de tun,
Ochiul meu drept e mai mic, plin de fum.
Lumea se-nvârte şi-o pierd, pas cu pas,
Când întind mâna spre nor i-un balans.
Ca un copac rugător urc spre cer,
Calea privirii Lactee-o visez şi o sper
Totul se mişcă şi nicicând nu va sta,
Fâlfâie-odată cu aripa din inima mea.
Poate că mâine când tu, mângâind,
Vei lăcrima, spaima nopţii zdrobind,
Poate atunci va-nceta valsul greu
Şi voi dormi pe o stea ca un zeu.
Clipă, o, rămâi!
Am rămas prosternată
ca un dac la picioarele
Columnei traiane:
mal, mazăre, viezure,
îngânam nătâng...
am păşit în universul tău
tumultuos ca o cascadă,
am zărit roibi înspumaţi
zvâcnind lateral
să nu li se pună zăbala,
m-am simţit ca Zalmoxis,
sclav la Pitagora,
neînstare să cuprindă
în memoria sa
toate paradigmele
matematicii şi filosofiei...
eu am rămas contemplând
râul calm unde piroga
s-a echilibrat
continuând să alunece
pe mare...
un timp am crezut că
acest peisaj ireal
mă poate absorbi în el,
de aceea am zis:
