Ei doi nu se numeau Bel şi Bela,
aveau alte nume, dar prietenii lor tineri
îi numeau aşa pentru cã erau cu adevãrat
frumoşi. Se iubeau atunci cu toatã puterea
vârstelor lor, aveau cam douãzeci de ani
fiecare, ea era educatoare pentru copii
mici, preşcolari, iar el se muncea de zor
sã-şi gãseascã o meserie şi se îngrijea pe
vremea aceea de trupul lui atletic, înalt
şi svelt, dar cam slãbãnog. Asta conta mult
pentru el, prietenii însã vedeau cum cei
doi strãluceau când erau împreunã cu toţii
şi simţeau o forţã ciudat de puternicã
unindu-i.
Era o varã frumoasã, erau liberi şi
fiindcã ea nu ştia sã înoate, el o ducea la
ştrand, erau uneori doar ei doi, acolo ea
se speria de apã, dar el o ajuta sã
iubeascã apa primordialã, aşa o numea
râzând, dar nu îndrãznea s-o sperie de-a
binelea aruncând-o în ape mai adânci de un
metru, iar el se aventura înotând frumos
spre larg, iar ea atunci îl striga tare şi
se simţea neauzitã şi se mâhnea. El cumpãrã
un colac de înot, îl umplu cu aer din
plãmânii lui şi o ajutã sã vinã împreunã în
apa cea mare din mijlocul lacului, ea era
fericitã şi nu pricepea cum se poate pluti
cu adevãrat fãrã sã ai pãmântul sub
picioare, dar el atunci o îmbrãţişã acolo,
în mijlocul apelor, o dezbrãcã de costumul
ei de baie şi fãcurã dragoste aşa cum nu
mai fãcuserã vreodatã.
În apa aceea primordialã, cu ochii în
ochii ei, lui Bel i se pãru cã ea îl roagã
sã-i dãruiascã ei şi numai ei un copil.
Pãstreazã-mã aşa, îi şoptea ea, şi te voi
pãstra aşa... Apoi au ieşit din apã obosiţi
şi fericiţi şi s-au întins la Soare goi, cu
feţele îngropate în iarba verde, iar Bel îi
cuprinse mijlocul cu un braţ. Au dormit
câteva ore astfel, iar când s-au trezit le
era cumplit de foame, fugirã sã mãnânce şi
apoi, la duş, în oglindã, Bela vãzu cum
braţul lui lãsase o urmã albã pe pielea ei
înroşitã din jurul taliei, acolo nu arsese
Soarele aşa de tare şi se bucurã
mult.
Pielea lor arsã de Soare s-a desprins
cu trecerea timpului în fâşii subţiri, dar
urma aceea a rãmas pe trupul ei pânã
toamna, târziu.
Bel îşi cãutã o slujbã pe care n-o gãsi
şi astfel ea se distanţã de el. Nu le
ajungeau banii din salariul ei, iar
prietenii care îi numeau Bel şi Bela se
rãrirã din ce în ce în a-i ajuta. Bel se
ducea la ştrand şi înota mult, prinse o
plãcere nebunã din aruncatul în apã, se
chinuia sã sarã de pe cele mai înalte
locuri, era o trambulinã acolo, dar cam
micã. Reuşea salturi frumoase, dar nu era
nimeni sã-l vadã, pentru cã Bela se ducea
la serviciu. Învãţã sã facã sãritura mai
întâi în sus, cu pieptul înainte şi cu
braţele desfãcute de parcã ar fi dorit sã
cuprindã tot cerul şi Soarele astfel, dar
acolo era prea jos, nu avea înãlţimea
necesarã adevãratului salt, îl simţea în
muşchii şi în toate fibrele fiinţei lui,
dar încã nu gãsise o trambulinã suficient
de înaltã.
Bela lucra şi timpul lor împreunã se
scurtã aşa.
Paznicul ştrandului îl cunoştea şi ori
de câte ori venea acolo cu sacul lui pe
umãr se milogea de el sã-i dea un bãnuţ
pentru copilaşi, zicea, iar el se scotocea
prin buzunare şi-i dãdea omului puţin din
ceea ce avea şi el. Dar într-o zi înţelese
cã omul acela cam tuciuriu, ţigan desigur,
îl privea cu ochii lui negri pânã în
adâncul sufletului, aşa cum nu observase
vreodatã şi înţelese cã naţia asta
împuţitã, cum le zicea el, nu era chiar aşa
de rea pe cât o credeau oamenii. Omul ãsta
îşi vedea de slujba lui şi nici nu cerea
mult, era destul cã îl lãsa sã intre acolo.
Ochii cei negri privindu-l şi cerşind de
fiecare datã un ban îi asemãna fãrã voia
lui cu ochii ei în ziua aceea... Ciudat,
îşi spuse, ai zice cã n-au nimic în comun,
dar amândoi îmi cer câte ceva, omul acesta
e şmecher, ştie cã dacã mã priveşte drept
în ochi, ferestre, cum zic unii, ale
sufletului, sigur e el cã va gãsi acolo
ceva bun. Uite cum naţia asta nomadã ştie
sã obţinã totdeauna ceva care îi lipseşte
doar cu o privire mai atentã şi venitã din
istoria lor, nu, sigur naţia asta nu e
împuţitã, ci doar mai veche şi poate mai
aleasã ... Pentru bãnuţul acesta el mi-a
dat o altã înţelegere... Binele cel mare îl
avem înãscut în noi, rãul este întotdeauna
dobândit.
Dar ochii ei nu-l priviserã oare la
fel ?
Muşchii şi pielea i se fãcuserã
frumoase şi el era mai frumos, mai brozat,
pãrul lui se decolorase de Soare şi era
aproape blond, parcã şi ochii lui erau mai
albaştri acum, iar Bela, furioasã, îi spuse
într-o zi sã se facã manechin la casa de
modã pentru plajã, pentru cã ea se simţea
neliberã acolo, erau copiii care aveau
nevoie de ea şi ea nu-i putea lãsa, iar el
era prea ocupat de imaginea şi muşchii lui.
Îi era ciudã cã el era liber.
Şi pentru cã nu primise în dar
copilul, Bela se apucã sã scrie o carte, o
carte în care sã se exprime pe ea. Va fi o
carte în carte, ca un vis într-un vis, îşi
spuse, tristã.
Bel fugi. Trist şi el pentru cã nu
avea bani, nu lucra, dar acum gãsi
trambulina potrivitã, avea doisprezece
metri înãlţime şi sus de tot o platformã
care îl fascinase. Acolo, sus de tot,
avusese ameţeli şi era cât pe ce sã cadã,
dar sãri cu pieptul înainte, plin de aer ca
un balon şi cãzu bine în apã, cu curajul
lui inconştient. Apoi urmã alt salt şi
altul şi altul, se termina vara şi dunga de
pe trupul ei era încã acolo, dar nu o mai
putea vedea şi el. El vedea cerul mai
aproape, apoi stropul acela de apã în
cãderea trupului lui i se pãrea uneori cã
este un mic curcubeu personal, doar al
lui, pãstra cu el în apã acea sclipire de
luminã adevãratã, încremenitã doar pentru
el. Aşa îşi simţea sufletul şi ştia cã dacã
ţi-ai atins odatã sufletul nu mai poţi fi
la fel ca înainte de a-l cunoaşte.
Apa îl fãcea sã simtã cum schimbând
mediul, schimbãm lumea. Apa promordialã,
aşa ştia el dintotdeauna.
Pata aceea de pe trupul ei, deşi se
ştersese aproape de tot, i se pãrea
câteodatã foarte rece. Cartea prindea
contur, se închega şi scria uneori cu
lacrimi în ochi şi i se împãienjeneau
privirile. Schimbând starea, schimbãm
lumea, se gândea ea atunci.
Ea scrie, ea lucreazã, iar eu sar într-
una, se gândea Bel, dar am s-o caut dupã
angajarea la supermarket. Apa îi devenise o
altã stare acum, asemenea saltului.
Dar venea iarna.
Inima omului trebuie oare sã doarã
pentru a se descoperi ? Sigur cã da, i se
pãrea ei cã aude rãspunsul şi atunci,
descoperind cum îl iubise, se simţea gata
sã schimbe înfrângerea inimii ei în
victorie. Gata cu sacrificiile, se gândi,
voi culege laurii succesului.
Altfel de catedralã e supermarketul
acum, îşi spunea Bel, angajat ca paznic
acolo. Privea zilnic şi chiar noaptea, la
orice orã, era deschisã non-stop catedrala
asta, pe cei care veneau sã se roage acolo
cu limuzinele lor mari şi cu roţi care lui
i se pãreau a fi de tractor, lãsau şi ei
acolo un obol foşnitor de bani sau un cont
de cifre, apoi se chinuiau sã înghesuie
roadele rugãciunilor lor în port-bagajele
cele mari, era o treabã grea asta,
doamnele, smerite sau mai puţin smerite
când soţul era mototol, mai mult asistau,
aşa cum trebuie sã fii la catedralã, dupã
rugãciune. Aşa se gândea în lumea cãreia îi
aparţinea acum. Îi era teribil de dor de
apã şi de salt, dar şi teribil de frig.
Frig le era şi celor care cerşeau sau
uneori furau. Aceiaşi ochi negri, ca ai
paznicului de la primul lor ştrand,
priveau, cereau, şi primeau sau pedepseau
furând. Doar de la bunii credincioşi ai
acestei catedrale, nu ai alteia.
Pe urmã o duserã şi pe ea acolo unde
trebuia sã primeascã alt chip. Pe ultima
copertã a cãrţii ei trebuia sã fie
aplicatã o fotografie a autoarei şi era un
studio special de machiaj al editurii. Se
spuserã pãreri şi pãreri acolo, stilistele
şi fetele o priveau ca pe un obiect nou
care trebuia preţuit, preţãluit, editura
era cea mai mare şi ea mai primise şi un
premiu.
Era succesul ei şi se gândi cã oamenii
aceia îşi fac doar munca lor.
Cartea ei era doar o carte în carte,
un vis într-un vis.
Fotografia acelei femei radioase şi
zâmbind larg nu era însã a ei. Ea se simţea
încã a fi Bela. Criticul editurii o lãuda
pe un text mic alãturi de fotografie.
Succes fulminant.
Pentru cã afarã se fãcuse foarte frig,
pe Bel l-au lãsat sã stea în uşa cea mare a
magazinului, între nişte uşi din geamuri
groase, dar l-au pus sã se tundã scurt, ca
soldaţii şi lui îi era frig la cap. Dar
câştiga bani şi îi mãriserã chiar salariul
la împlinirea a şase luni de serviciu.
Fusese cuminte.
Bela nu se mai numea aşa, prietenii
cei credincioşi dispãruserã unul câte unul,
fusese singurã-singurã de tot, dar era
victorioasã, avea alte prietenii acum şi
pãrãsi grãdiniţa şi copiii. Primi un
contract mare şi bine plãtit, se simţea
liberã şi în asemenea stare, euforicã
aproape, se duse la supermarket sã îşi
schimbe hainele, toate, toate.
Luã maşina şi fugi bucuroasã acolo.
Bel o vede intrând, deşi e schimbatã,
o recunoaşte aşa cum numai el ar putea s-o
recunoascã. I-au fãcut ceva, asta e clar...
O vede şi se uitã lung la ea, îi cautã
ochii, ea simte, nu se poate sã nu simtã,
nu se poate, nu. Ea priveşte în ochii
albaştri ai lui, ochi care acum seamãnã cu
ochii ţiganului. O naţie împuţitã, aşa îşi
aminti ea cã gândea odatã Bel.
Trece prin uşa de sticlã şi simte
mirosul uniformei lui negre de paznic,
miros de tutun prost şi sudoare veche, i se
face silã, simte cã trebuie sã plece, mai
sunt şi alte supermarketuri, nu ? Fuge la
maşinã, se împiedicã şi aproape cade, dar
încã este femeia care a scris o carte în
carte ca un vis într-un vis. Acum se cheamã
altfel, iar el, Bel, sã stea cu ţiganii lui
împuţiţi, se gândi, furioasã.
Dar l-au tuns şi l-au îmbrãcat în
negru.
Ochii lui Bel se umezirã. Ar fi vrut
doar curcubeul lui personal, numai
sclipirea aceea de luminã materializatã
doar pentru el, din saltul acelei veri
frumoase ca nici o alta.
Afarã era groaznic de frig. Mãcar ea a
reuşit, are o maşinã scumpã. Ieşi dintre
uşile acelea de sticlã groasã, îi aminteau
oarecum de apã, dar vântul rece nu-l lãsã
sã-şi aprindã ţigara. Mai bine, o sã se
lase şi de fumat.
Unde, cui şi de ce lãsase ea grãdiniţa
şi copiii ?
Vara urmãtoare a fost caldã şi frumoasã
ca nici o alta, iar Bel a fãcut un singur
salt, cu pieptul înainte, cu braţele larg
deschise, cu privirile cãtre Soare şi cu
lumina curcubeului lui personal în suflet,
sclipind.
Ultimul salt, fãrã cãdere.
Bela a devenit o scriitoare celebrã.
Chiar şi o carte mai puţin bunã a ei se
vinde bine. Chipul ei de acum seamãnã
foarte bine cu fotografia de pe coperta
primei ei cãrţi, dar nimeni nu îi mai spune
Bela. Poartã numai haine scumpe, de comandã
şi nu mai merge niciodatã la cumpãrãturi în
supermarketurile pãzite doar de ţigani. A
învãţat sã înoate şi se strãduieşte sã
înveţe sã sarã de la trambulinã. Asta ajutã
la celulitã şi eliminã colesterolul. Apa e
primordialã, nu ? Pielea de pe spatele ei
este acum puţin ridatã, dar e albã şi
curatã. Niciodatã bronzatã.
Uneori se întreabã dacã trãieşte.
Dar numai uneori şi-i trece destul de
repede.
