Nu, hotãrât lucru, aşa nu se mai
putea. Toate cele trãite i se pãreau ucise
în mod fizic de zgomot şi gãlãgie. În aşa
fel încât tot ceea ce fãcea omul acela ziua
şi noaptea se deformau într-un fel
imperceptibil la început, dar apoi cumplit
de apãsãtor. Nu mai mânca decât însoţit de
motoarele maşinilor şi motocicletelor de pe
stradã. Nu mai putea dormi de strigãtele
celor care se distrau noaptea la bordura
trotuarului cu un cântec dat tare şi multe
sticle de bere rece, aşa era bunã vara. Mii
de maşini i se pãrea cã îi calcã în
cauciucurile lor scrâşnite toate cântecele
vechi şi dragi. Urlete de furie sau de
extaz la vreun gol al nu se ştie cãrei
echipe de fotbal, victorioase ca mereu
împotriva alteia. Vuiete de tot felul,
maşini de gãurit la orice orã vreun perete
din beton, motoare tari de tãiat cu dinţi
de oţel, pentru copaci, desigur, sau alt
lemn, lemn care lui îi era foarte drag
pentru cã din el se fãceau cândva viori şi
chitare.
Somnul i se pãrea un dar foarte rar,
se petrecea cel mai bine când se aşternea
zãpada, albul ei suprima zgomotele, le
absorbea în mantaua ei finã. Oamenii se
ascundeau prin case şi parcã abia atunci
simţea şi el cât de blândã poate fi starea
de linişte, dar uneori şi atunci se simţea
viscolul cu vuietul lui sinistru şi rece.
Observase însã cã iernile cu zãpadã se
rãriserã şi de aceea oamenii se tot
strãduiau sã facã la fel de mult zgomot ca
şi vara sau toamna sau primãvara.
Mult nu mai putea rezista astfel şi
într-o bunã zi se duse la catedrala cea
mare, nu era sãrbãtoare, era o zi obişnuitã
când era liber. Merse şi intrã oarecum
sfios în clãdirea impunãtoare şi lucitoare,
din marmurã albã, se opri în prag şi nu
prea ştia ce trebuie sã facã. Privi
statuile şi picturile icoanelor, era cam
rãcoare acolo şi se duse pe covorul cel
roşu drept înainte cu paşi şovãitori. Era
pe covor, un pic mai în faţã, o razã de
soare care lui i se pãru cã îl va încãlzi.
Se simţea un pic ciudat, poate cã urechea
lui aştepta acolo cu adevãrat liniştea cea
mai finã, dar auzi foşnete şi zgomote de
paşi pe lângã el, de parcã ar fi umblat pe
acolo umbre nevãzute, dar pe el nu-l privea
asta. Era destul cã nu era linişte, iar un
semn cã intuia bine realitatea acelui loc a
fost clopotul cel mare care bãtu exact
atunci. O primã bãtaie de clopot care îi
opri bãtãile inimii, deşi ştia cã este doar
prima din multe altele care urmau sã vinã.
Urechea dreaptã îi vuia foarte tare şi se
nãpusti afarã, la Soare, dar era cît pe ce
sã fie lovit de o maşinã luxoasã, cu
geamuri prin care nu se putea vedea nimic,
mai era şi neagrã ca un dric. Speriat de
toate acestea, omul încremeni pe bordura
trotuarului şi privind în jos la pietrele
acelei borduri, auzi în urechea stângã
clopotul catedralei electrizându-l iar,
apoi peste sunetul clopotului auzi
cântecele pe care le cântau cei care
stãteau nopţile de varã la bordura
trotuarului. Da, bordura era vinovatã
pentru iluzia zgomotului din capul lui, îşi
amintea de gãlãgia produsã bietei lui
strãzi atunci când au operat-o de bordurita
cea veche...
Plecã iute din locul acela şi ca sã nu
mai vadã bordura privi cerul senin şi
albastru, erau numai nori mici şi frumoşi,
albi, dar prin ei trecea lãsând o dungã
albã perfect dreaptã un avion. Motoarele
acelui turboreactor se fãcurã o durere atât
de puternicã a urechii lui drepte încât îşi
cuprinse capul în mâini. Pâlnia aceea a
palmelor nu-l apãrã însã, ba chiar durerea
i se înteţi. Merse grãbit înainte, numai
înainte, oriunde, numai acolo nu, aşa nu se
mai putea, sigur cã nu.
Primii care i-au simţit surditatea au
fost colegii lui, dar el nu credea decât cã
li se pare lor sau cã ei glumeau aşa. Se
simţea mult mai bine sã audã numai cu
urechea lui stângã. Râdea, spunând cã el
aude numai cu urechea inimii. Dar chiar
când spunea asta auzea iar bãtaia
clopotului celui mare şi urechea dreaptã îl
aducea cu durerea ei la starea de panicã
dinainte. Alarma acelui clopot îi spunea cã
e grav.
Într-o zi se trezi cã se agaţã de el
pe stradã un chip foarte supãrat pe care nu-
l auzea şi vedea cum faţa aceea ţipã la el,
nu înţelegea ce spune, omul dãdea din mâini
cu furie şi ochii lui aruncau parcã
scântei. Nu mai vãzuse în felul acesta
niciodatã. Dar se scuzã cum putu, vocea şi-
o auzi rãsunând cumva prin piept, iar
celãlalt se depãrtã dând din mâini.
Înţelese cã trebuie sã meargã atent,
echilibrul lui nu mai era întreg şi se
ciocnise de omul acela fãrã sã vrea.
Un doctor, da, dar un doctor de urechi
şi de linişte pe care nu-l gãsise la
catedrala cea mare. Ba dimpotrivã, acolo
primise bãtaia hotãrâtoare de clopot şi de
inimã.
Va fi în fiecare zi la ora 18. Nici
mai devreme, nici mai târziu şi va dura
exact o orã. Ora lui de aşteptare, aşa o
numi, aşteptarea a ceva, a ceva neaşteptat,
a unui gând, a unei veşti interioare, a
unui sunet numai al lui, peste surditatea
asta neaşteptatã. Dar beethovenianã, o
alinta el şi atunci durerile urechii drepte
încetau. Ştia de undeva cã avea în el cauza
surditãţii acesteia, poate o dorise
inconştient, disperat de zgomotul perpetuu
şi de presiunea din afarã. Deci, ca un
ritual numai al lui, se decise sã fie la
ora 18 o orã de aşteptare. Se pregãti, se
spãlã, se bãrbieri. Se pieptãnã cu o cãrare
în cealaltã parte, pe stânga, altfel decât
de obicei şi foşnetul pieptenului prin pãr
îi rãmase blând în memorie. Parcã torcea o
pisicã şi ar fi dorit sã se pieptene mai
mult, dar se apropia ora 18. Se îmbrãcã cu
costumul lui casnic, cu halat de mãtase şi
cu papuci noi, se privi în oglindã şi se
gãsi un pic încruntat, prea multul zgomot
îi adusese riduri noi pe chip, dar imaginea
era destul de plãcutã şi se gândi cã
surditatea lui nu se vede.
Încuie bine uşa cu cheia, decuplã
televizorul, radioul şi celelalte aparate,
stinse lumina şi se aşezã în fotoliu, cu
faţa spre fereastra camerei. Se însera şi
el se gândi un pic la apusul care urma, se
trezi mai apoi cã îşi simte emoţia şi i se
pãru o emoţie plãcutã. Parcã m-aş duce la o
întâlnire mult aşteptatã, îşi spuse, apoi
intrã în starea lui de aşteptare
planificatã. La urma urmei este doar prima
datã când o fac.
Nu închise ochii şi vedea cum lumina
zilei se stingea lin. Se întunecã de tot
dupã un pic de aşteptare, dar ochii lui
privirã atunci camera în acea neluminã
nouã. Pe peretele din stânga îi sclipea o
luminiţã în geamul care acoperea pendula
cea mare, nu-i auzea bãtaia regulatã, dar
îşi auzea inima. Nu putea distinge ora,
avea doar raza aceea micã de luminã
reflectatã din cristalul pendulei cine ştie
de pe unde, prin fereastrã, altfel nu se
putea. Nu am tras perdeaua azi, dar mâine
am s-o trag. Ştia cã peste puţin timp va
trece ora lui de aşteptare şi atunci ceasul
va scoate un sunet asemãnãtor unui clopot.
Dar era doar o pendulã oarecare. Numai a
lui. Noul lui timp şi noua lui stare de
aşteptare, nu avea de înfrânt decît acel
sunet care venea aşa cum îl planuise, adicã
la ora 19.
În noaptea care urmã primei lui
aşteptãri dormi neaşteptat de bine şi a
fost cu adevãrat linişte. Nu îl durea de
loc urechea dreaptã şi nu auzi nici cel mai
mic zgomot. Visã cã se apropie de linişte.
Poate cã totul începuse de fapt
acolo, în catedrala cea mare. Acolo unde
cautase liniştea şi primise palma acelui
clopot peste urechea dreaptã. Poate era
dorinţa lui şi cineva i-o îndeplinise chiar
acolo unde trebuia sã-i fie împlinitã. Va
trebui sã mai meargã acolo, chiar dacã va
surzi complet.
Trecuse o sãptãmânã de aşteptare a
orei lui de aşteptare, era a şaptea lui
searã. Nu se mai simţea de loc emoţionat,
avea acum o siguranţã de care se bucura
mult şi abia aştepta ora 18. Ştia cã are un
loc de rugãciune nou, numai al lui, dincolo
de zgomot, iar asta numai cu ajutorul
neauzului primit în dar. Se gândea acum cã
poate va auzi în alt fel, poate se va auzi
pe el, cel strãin lui însuşi pânã acum.
Poate va veni vreun musafir iluzoriu sau
cine ştie ce alte lucruri şi stãri, se
bucura pentru ceea ce ştia cã va veni nou.
Numai pentru el.
Într-una din seri se temu de nişte
mici raze albastre pe pereţii camerei, se
plimbau iute şi nu putea şti ce erau, le
urmãri cu privirea mult. Apoi se stinserã.
El se puse pe aşteptat atent, ca de obicei,
credea cã sunt cine ştie ce mesageri, poate
din alte lumi şi inima lui bãtea ca în
amintirea clopotului. Parcã le-ar fi
aşteptat sã mai vinã, atent privea peretele
camerei şi pendula sunã chiar atunci. Se
trezi şi a fost trist.
La fereastrã vãzu pe stradã maşina
unei salvãri cu girofar.
Poate cã asta a fost de fapt
salvarea, simţi un rãspuns.
Mai târziu, veni iarna şi ora 18 a
lui era deja în noapte. Era zãpadã şi
liniştea ei el nu o putea auzi. Seara aceea
avea doar lumina lunii pe perdea şi el se
ridicã şi trase draperia. Lumina aceea
stranie şi nefiresc de albã pe zãpadã îl
purta departe de toate, în lumi cosmice
noi. Simţea cã luna i se dãruie în toatã
splendoarea ei, numai lui, surdul
beethovenian. Ar fi dorit sã se încarce cu
lumina aceea şi chiar se simţi plin de un
fel straniu de putere. Aşteptase aproape
douã sãptãmâni ca luna sã crescã lent şi
sigur pânã la starea ei deplinã. Aşteptare
împlinitã acum, aşa cum aflase el cã sunt
toate aşteptãrile. Crescuse odatã cu prima
lui lunã de iarnã şi îi fãgãdui surorii lui
celei noi sã îi dea ceva în dar. Ca o
rãsplatã, timp de alte douã sãptãmâni, cât
ea va deveni altã lunã. Pentru ceea ce
primise de la ea.
Luna acelei luni îi dãruise curajul
de nu se mai teme de tot ceea ce ar fi
putut auzi din el însuşi.
Îi dãrui timp de douã sãptãmâni o
poezie pe o coalã albã de hârtie. Era un
poem bun, cu rime reuşite care l-au bucurat
ca atunci când rezolva cuvinte încrucişate.
Doar cã acum cuvintele nu îi mai erau
încrucişate, ci dragi.
Apoi veni primãvara şi ora lui 18
începu sã se lumineze cu o luminã blândã.
Vedea acum bine acele pendulei lui şi ştia
fãrã sã o priveascã ora şi minutul
aşteptãrii. Mai scrise în dar lunii, care
se tot înnoia, numai ea ştiind cum, la
fiecare patru sãptãmâni, câte o poezie
frumoasã. Pentru cã tot ea i se dãruia
numai lui. Dar acum începuse şi soarele a
creşte. În alt ritm şi mai lung, iar
surzenia lui îl ajuta sã vadã şi timpul
aşteptãrii echinocţiilor şi apoi al
solstiţiilor. Devenise fratele lor.
Spre toamnã uitase de tot de zgomot
şi pricepu într-o searã de aşteptare cã
lumea cea mare a soarelui şi lunii îl
cuprinsese şi pe el cu lumea lui surdã, dar
beethovenianã. Era bucuros şi surzenia lui
îi adusese libertatea aşteptãrilor
împlinite şi o micã pensie de invaliditate.
Se întreba uneori cum ar mai putea auzi
acum. Simţea cã despãrţrea de zgomot îi
adusese în dar sunetul bãtãilor inimii lui,
pe acela al respiraţiei lui sau sunetul de
izvor al sângelui circulând prin
artere.
Se primise pe el acasã la el pentru
cã alesese sã se aştepte cu rãbdare.
Dupã un an, catedrala nu-l mai
emoţiona şi intrã cu capul sus. Nu se vedea
la urma urmei cã nu mai e surd. Surde îi
erau numai timpanele fizice, dar antene noi
crescuserã din el şi din aşteptarea lui.
Iar atunci când a bãtut clopotul
bucuria lui a fost alta.
