Bărbatul deschise şifonierul. Înăuntru
domnea o ordine exemplară. Cămăşile atârnau,
impecabile, pe umeraşe de inox, costumele
stăteau cuminţi în husele lor. În partea
dreaptă, pe rafturile speciale se înşirau
pantofii negri, strălucitori.
Pe partea interioară a uşii se afla
oglinda. Bărbatul stătea în faţa ei, doar în
chiloţi şi maieu, aruncând priviri
scrutătoare la mulţimea de cămăşi. Era cam
greu să se hotărască la una potrivită pentru
o întâlnire atât de importantă. Directorul
companiei Best Technologies era un tip
pedant care punea întotdeauna mare preţ pe
etichetă. Armani, Hugo Boss, ce naiba să
aleagă pentru întâlnirea cu cretinul ăla aogant?
Bărbatul se privi în oglindă. Se gândi că
poate la vederea propriului chip o să-i vină
vreo idee. Că doar trebuie să ne îmbrăcăm
adecvat firii noastre, să ne asortăm
personalitatea la haine, nu? Sau hainele la
personalitate? Uite, asta nu-şi mai aducea
prea bine aminte, dar în ultima vreme tot
auzise pe la diverse emisiuni ideile astea.
Îşi zâmbi şi se privi în ochi. Demult nu se
mai privise în oglindă. Nu avea timp pentru
aşa ceva. Dar acum, că o făcuse, parcă nu-i
venea să-şi dezlipească ochii de la propriul
chip.
â€ŢTotul este ok, atâta timp cât nu
transformăm personalitatea într-un accesoriu
vestimentar".
Se privi mai departe în oglindă. Era ceva
care-l determina să rămână pe loc, deşi ştia
că va întârzia la marea întâlnire.
Cămaşa... ce cămaşă să-mi pun? Mă gândesc
la cea oranj deschis, Cavalli...e elegantă
şi se poartă mult oranj anul ăsta...
â€ŢNu transforma personalitatea într-un
accesoriu vestimentar".
Iar? Iar cuvintele astea?
Privi prin oglindă în spatele său. Nu era
nimeni.
Atunci înseamnă că eu... eu sunt cel care
spune cuvintele astea. Adică, le gândesc.
Dar oare ce mi-a venit? Stau nemişcat în
faţa oglinzii, mă privesc, îmi zâmbesc şi mă
gândesc la personalitate şi haine...parcă aş
fi o femeie.
Ba nu, stai un pic. Ce mă gândeam înainte?
Că ar fi bine să mă îmbrac cu oranj doar
pentru că e la modă anul ăsta? Păi ăsta e un
model de gândire feminină. Am luat-o razna
se pare.
â€ŢPersonalitatea ca accesoriu vestimentar.
Se ia personalitatea, se colorează în mod
obligatoriu într-una din culorile trendy ale
sezonului şi se atârnă la gât sub formă de
colier. Sau la brâu, sub formă de curea. În
funcţie de sex.
E trendy să fim amabili, sociabili,
deschişi, politicoşi şi ipocriţi. Se poartă
foarte mult iubirea sezonul ăsta, doamnelor
şi domnilor. Dar nu orice iubire. IUBIREA DE
ARGINŢI!"
Cuvintele astea le spusese el. â€ŢEl" cel din
oglindă. Pentru că â€Ţel" cel aflat dincoace
de ea nu deschisese gura; în schimb,
celălalt o făcuse. Şi spusese cuvintele
acelea, schimonosindu-se ironic.
-He-he, parcă aş fi într-un film cu
personaje paranormale. Eu tac, iar proiecţia
mea în oglindă îmi vorbeşte. He-he, ce amuzant!
Nu se speriase. La urma urmei, de ce să se
fi speriat? Pentru prima oară după mult timp
vorbea cu sine (nu mai făcuse asta din
copilărie). Şi îi plăcea discuţia asta. Se
descărca de o povară pe care o purtase cu
sine prea mult timp şi acum i-o punea în
braţe tipului din oglindă.
-Ia, prietene, ţine tu povara asta. Şi cine
zici că eşti? Conştiinţa mea? Bun, excelent,
bine ai făcut că ai apărut în sfârşit. Era
şi cazul, nu te mai văzusem la faţă de ani
buni. Deşi, pe de altă parte, ar cam trebui
să-ţi fie ruşine. Ar trebui să te iau la
întrebări, să-ţi cer să-mi spui pe unde ai
umblat atâta vreme. Dar n-am s-o fac, mă
bucur atât de mult că eşti aici încât îţi
iert trădarea şi absenţa. Cine? Directorul
de la Best Technologies? Dă-l naibii, să
aştepte! Nu e decât un profitor, un
nenorocit! Cum crezi tu că a ajuns director?
-Păi... cum ai ajuns şi tu, desigur.
-Păi vezi? Noi doi ştim mai bine cum e cu
directorii, cu puterea, cu imperiile
financiare...
-Cu călcatul pe cadavre...
-Cadavre zici? Asta încă n-ar fi nimic. Un
mort e un mort, el nu mai simte nimic,
indiferent că îl calci în picioare sau treci
cu tancul peste el. Vorbim aici de călcatul
pe oameni vii, pe valorile, principiile,
drepturile şi sufletele lor.
-Şi ai călcat pe mulţi?
-Mulţi! Doar nu crezi că am stat să fac o
listă a lor. N-aveam timp, eram prea ocupat
cu afacerile. Dar ştii ceva prietene din
oglindă?
-Având în vedere că suntem atât de apropiaţi
mă întreb ce noutăţi mi-ai putea spune...
-O să-ţi spun ceva ce nu ştiai nici măcar
tu. Ceva ce descoperim împreună abia acum.
-Nu zău?
-Da, da. Ia aminte. Cel mai rău m-am călcat
pe mine în picioare. I-am supus pe toţi mie
şi ambiţiilor mele. Dar ambiţiile m-au supus
pe mine în primul rând. Mi-am uitat familia
şi prietenii dar m-am uitat şi pe mine.
Mi-am încuiat bine toate gândurile frumoase,
scopurile nobile, speranţele şi amintirile
dragi într-un dulap plin cu molii şi doar
printr-o întâmplare te-am regăsit acum pe tine.
Aplauze. Bărbatul din oglindă aplaudă şi
surâde cu subînţeles.
-Înseamnă atunci că eşti pregătit, zise.
-Crezi?
-Cu siguranţă. Încearcă. Ştii că o să sune
telefonul în curând.
-Ştiu.
Telefonul mobil de pe măsuţa de cafea începu
să vibreze şi să sune. Pe displayul color
scria: â€ŢSecretariat". Răspunse fără chef.
-Da.
-Bună ziua domnule Smith. Sunt Jenny,
secretara dumneavoastră personală. Ţin să vă
reamintesc că în 15 minute aveţi planificată
întâlnirea cu directorul Best Technologies.
Aţi întâmpinat probleme în trafic? Doriţi să
trimitem elicopterul să vă ia de undeva?
Femeia turuise toate cuvintele astea cu o
viteză incredibilă. Era tipul de secretară
super-eficientă, bine documentată şi cu o
capacitate de muncă de peste 14 ore pe zi.
-Elicopter? Bâigui domnul Smith.
-Da. S-a întâmplat ceva? Nu sunteţi domnul
Smith? Am greşit eu cumva numărul?
-Ba da, Jenny...sunt domnul Smith. Doar că
nu am nevoie de elicopter pentru că...
-Perfect. Atunci înseamnă că sunteţi deja
foarte aproape de clădire. Vă duc cafeaua în
birou. Domnul director a ajuns chiar acum,
m-a anunţat d-ra Helen.
-Nu, nu, Jenny, ai răbdare. Eu sunt acasă.
-Acasă? Domnule Smith, s-a întâmplat totuşi
ceva? Cum de sunteţi acasă? Fix în urmă cu o
oră v-am sunat ca să vă treziţi, deci nu
puteţi da vina pe mine pentru întârziere şi...
-Nu Jenny, normal că nu e vina ta...
-Eu încerc să fac totul cât mai bine, să fiu
eficientă, să nu-mi scape nici un amănunt...
-Jenny, ascultă-mă. Eşti fără doar şi poate
o profesionistă. Dar astăzi eu nu vin. Nu
pot să vin. Am treabă.
-Cum e posibil? Domnul director e aici, vă
aşteaptă să discutaţi despre proiectul comun
al departamentelor de cercetare. Vă rog,
domnule Smith...o să-i spun că întârziaţi,
că sunteţi prins în trafic....dacă trimit
acum elicopterul să vă ia ajungeţi în 30 de
minute....
-Jenny! Nu vin azi! Am TREABĂ! Mă uit în
oglindă, Jenny, mă-nţelegi?
-Domnule, dar nu vă înţeleg, aţi luat-o
razna? Sunteţi sigur că nu vreţi să trimit
un doctor? Poate că din cauza
suprasolicitării, domnule Smith....
Dar domnul Smith închisese telefonul, sătul
de vocea precipitată a secretarei.
Continuă să se privească în oglindă. De data
asta, vorbea odată cu bărbatul din oglindă.
-Ştiam că nu o să mă înţelegi, Jenny. Şi
acum câteva minute chiar ţi-aş fi dat
dreptate.
