nici prea adânc
nu am aripi albe
cãlãresc doar cai verzi
mâncãtori de cenuşÃ£
un fel de pegaşi absurzi
care prin deşertul roz
scurmã-n dune dupã atlantida
şi gãsesc doar oaze morgana
precum cactuşii supuşi înfloririi
inventeazã primãvara şi în vara veşnicã
pentru dospit de fluturi imenşi
cât muzeul antipa
asemãnãtori cu douã pleoape amorţite de vise
parcã niciodatã terminate
un fel de avortoni monstruoşi
numai buni de pus în formol
dovezi peste vreme cã existã inefabil
precum îndrãznesc câteodatã sã presez sentimente
pe o filã de carte
nu mã cãuta prea departe
nici eu nu mã gãsesc întotdeauna
strig în mine cu disperarea înecatului
cuvinte ecou îmi rãspund enervate
din visul meu prin visul tãu
prin fiecare nouã viaţã
