cad dintr-un înalt turn din sticlã şi oţel
mã privesc ca într-o oglindã cinescopicã
deşi strâng ochii pentru a atenua impactul
apoi mã înalţ pur şi simplu ca o pasãre mãiastrã
fãrã aripi fãrã zbateri doar cu un fel de linişte
precum cãderea unei frunze rãpusã de toamnã
mã trezesc într-o baie de sudoare
ca şi cum m-aş fi nãscut iar
ca şi cum m-aş fi întors la un job necesar
încerc sã uit starea de plutire
şi sã mã reobişnuiesc cu gravitaţia
apoi pãşesc ca şi cum aş escalada infinitul
ca pe un vârf bãnuit dincolo de stele
respir din ce în ce mai rapid
ca într-o alergare concentricã prin mine
rãstorn aşa de des universurile
ca într-un joc de bacara complex
poate un pic cam prea sobru pentru sufletul meu
