dar şi cât potop de moarte
mã tot întreb de unde pânã unde
atâta înghesuialã într-o celulã
câte morţi şi câte prãpãstii
câte dezastre la nivel microscopic ascunde existenţa
iar ochii mei se deschid spre univers banal
apoi mi se închid spre bãnuite lumi infinite
şi când îi lipesc de o floare de mac
mã întorc prin rãdãcini spre centrul pãmântului
mã aplec peste o margine a marginilor
cu un adânc rãu de univers
mã simt precum o celulã albã
într-un ocean de hemoglobinã
şi-mi vãrs citoplasma amar
ca pe o eliberare
ca pe o renunţare
ca pe ceva nenecesar
într-o luptã pentru încã o zi de chin
respir un pic de fericire
cât sã nu mã arunc în mine definitiv
