oricât aş reduce la absurd relatiile dintre noi
nu reuşesc sã-mi demonstrez mai nimic
nici de ce nu mai am loc în mine
nici de ce-mi curg lacrimile aşa de invers
ca şi cum oceanele s-ar vãrsa toate într-un ochi
conform unui principiu nedescoperit de arhimede
poate de aceea toate reciprocele sunt betege
iar pãtratele au redevenit
într-un anume fel
rotunde
cât sã-mi lase speranţa cã totul nu e altceva
decât o operaţie de înmulţire cu nemãrginitul
sau doar o simplã scãdere a infinitului din zero
desfac un fulg în sentimente
şi-mi este aşa de cald
de parcã olaf mã sufocã cu îmbrãţişãrile lui
apoi redesenez perfecţiunea
dintr-o singurã tuşã
cu sângele tãu
parcã din ce în ce mai albastru
