din inima mea se rãsucesc amintiri
cu oameni de zãpadã impunãtori
şi castele de cleştar
pe nesimţite
aşa ca şi cum ar creşte iarba invers
din inima cerului se rãzvrãtesc stelele
ard de dorinţele noastre şi cad obosite
câte galaxii mi s-au topit pe obraji şi nu ştiam
credeam cã sunt pãpãdii şi se scuturã de ger
nu bãnuiam câtã energie consumã universul pentru un vis
nici câtã risipã de îngeri pentru ereziile mele
calc alb prin alb
parcã sunt unul din cei şapte pitici
când alba lor doarme întinsã peste pãmânt
iar apoi fiecare poveste cu prinţul ei
fie el din tei sau din cine ştie ce broscoi
la urma urmei fiecare legãnat de gând scuturã alte galaxii
care primãvara vor înflori pe ramuri
iar fluturii le vor purta înapoi în cer
şi eu
voi rãmâne acelaşi miner
care sfredeleşte adâncul în cãutarea înaltului
