prin care mã întorc în mine adânc
din şapte în şapte seife
şi arunc cheile mãnunchi de fiecare datã
într-un ocean de uitare
dintr-un alt ocean şi mai adânc
al uitãrii depline
dintr-o oglindã aburitã îmi zâmbeşte un chip strãin
atât de strãin încât zâmbetul îmi pare rictus
întind o mânã obositã sã îndepãrtez perdeaua de abur
şi-mi arunc pe spate toate nedumeririle
îmi trec mâna prin pãrul prea lung
şi desenez un continent nou
sau doar o insulã feericã
în care nu mã va mai gãsi durerea
