înainte de ultima zvâcnire
nu cãtre vârf nu cãtre victorie
ci doar spre frica de a nu mai gãsi nimic dincolo
fac un rãmãşag cã teama va trece aproape instantaneu
odatã cu hotârârea de a nu mai da înapoi
deşi paşii spre cer sunt din ce în ce mai rari
aproape irespirabili
un fluture îmi aratã cã se mai poate şi altfel
odihnesc pe o floare de colţ
preţ de câteva petale albe şi un soare pitic
apoi îmi întind sufletul ca pe o trincã
vântul cântã pe limba mea de atlant
iar prãpastia se deschide precum o inimã de poet
înaintea oricãrei dureri e un stindardul alb
sau poate e doar o batistã încã tristã
fluturând aproape oarbã în cãutarea unei clipe
de abandon