sunt genul acela de tribun fãrã discurs cristalin
care parcã vorbeşte dintr-o prãpastie cu cerul
iar când liniştea mã învinge
întotdeauna reuşeste într-un final
tac în felul meu ciudat
ca o luntre
dar înainte de marea tãcere
aş condamna la nesfârşire pe fiecare în parte
nu din generozitate
ci doar aşa ca sã se întrebe la nesfârşit
de ce naiba mi-am lãsat ca rãsplatã clipa
oricum când m-am luat de infinitul tuturor
ca de o pacoste de nedemonstrat
speram cã cineva îmi va rupe linia asta absurdã
din palmã din centru de dincolo de zero
poate cã totuşi dumnezeu e ocupat cu ceva mai bun
cu faceri şi desfaceri de raiuri
cu desenatul florilor cu aranjarea galaxiilor
cã doar nu are niciun chef de lãlãiala asta
de timp nu se plânge sper
mãcar el ar putea sã-şi permitã pauze mai dese
...........................
din când în când
între douã dureri normale şi o lacrimã ineditã
împletesc pe o funie imaginarã din cânepã iluziile abia nãscute
atât de vii şi totuşi atât de iluzii
în ciuda tuturor matematicienilor pretenţioşi
de la zero la plus infinit mai toatã clipa
cã de aceea am ales doar una
sã nu mai am timp pentru minus infinit
nu din teamã nu din lipsã de întrebare
ci doar aşa sã nu mã întreb aiurea
cum de se leagã într-un punct toate nesfârşirile
...........................
cred cã totul se repetã prin irepetare
ştiu cã pare o afirmaţie inertã
dar e ceva precum infinitul
abia acum strigãtul funcţioneazã
când nicio lume nu mã mai vrea
